Motto: „ …şi se cereau alăturate altor reminiscenţe, tot acum ieşite, nu ştiu cum, la iveală, din Shakespeare, Suetoniu, Luther (De servo arbitrio, o carte pe care o detest), Dante, Horatius, Lucanus, Pound, Procopiu din Cezareea, Nietzsche, Euripide, D.H. Lawrence, Marcus Aurelius, Domnii de la Port-Royal, Evagrie Ponticul, Ipolit de Roma, Iacob de Batnä din Sarug, Ignaţie din Antiohia şi alţii.“ H.R. Patapievici Haine şi pantofi noi, căni, farfurii, prosoape, coltucul de pîine şi paharul cu apă lăsate cu grijă în camera funerară, „steagul“, „dosul“, găleata, găina şi, bineînţeles, coliva, şi, mai ales, lumînarea – obiceiurile de înmormîntare cunosc un asemenea „boom“, încît pînă şi medicilor din spitale li se pare normal şi binevenit să consoleze cu fraze de genul: „Mama dvs. a murit azi noapte, dar să ştiţi că a avut lumînarea aprinsă la creştetul capului“ (ca să-l parafrazez pe Brassens: On meurt de confiance – avec une telle médicine…). Dacă însă încerci să afli ce înseamnă, astăzi, aceste obiceiuri şi de ce sînt ele respectate cu atîta stricteţe, primeşti inevitabil un singur răspuns: „Aşa se face.“ În cel mai fericit caz, poţi da de cîteva explicaţii cu iz „creştin“, de genul „haina nouă reprezintă sufletul nou“, în fapt, însă, ele nu interesează pe nimeni. Sensul acestor obiceiuri s-a uitat demult şi numai îndeplinirea lor acurată mai este importantă. Cu alte cuvinte: prin aceste obiceiuri se perpetuează forme golite de conţinut. Şi cum ar putea fi altfel – avînd în vedere faptul că ele sînt rămăşitele străvechilor credinţe ale unor comunităţi primitive? În aceste comunităţi, gîndirea este „magică“ şi „prelogică“ (ceea ce, cum subliniază Lucien Lévy-Bruhl, nu înseamnă însă că ea ar fi „antilogică“ sau „alogică“). Între imaginar şi real nu există pentru ea nici un fel de delimitare, aceste categorii formează încă un tot, sînt contopite. „…ea nu se const