Prezenţa Majestăţii Sale, Regele Mihai, pe 25 octombrie în Parlamentul României, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, a fost o lecţie de istorie.
Desigur că iar s-a creat o isterie naţională prin mass-media – cu opinii, reacţii şi atitudini pro şi contra, dintr-o extremă în alta – ceea ce demonstrează că suntem nişte oameni alienaţi, instabili emoţional, nervoşi şi isterici.
Dar să vă spun ce înseamnă pentru mine Regele şi Monarhia şi care sunt cele două elemente fundamentale care mi-au format aceste convingeri.
Am aflat prima oară despre Regele Mihai de la bunicul meu, Gheorghe, veteran de război. În lungile nopţi de iarnă din copilăria petrecută în casa bunicilor, când nu asculta Europa Liberă sau Vocea Americii, bunicul ne povestea cum a trăit el al doilea război mondial, ca sergent tanchist. S-a născut pe 19 decembrie 1908, deci a prins, la maturitate, cea mai bună epocă din istoria României – perioada interbelică şi monarhică. Şi-a făcut stagiul militar trei ani şi, când să fie lăsat la vatră, a izbucnit războiul şi a fost mobilizat pe loc. A mai stat patru ani pe front. A luptat la Cotul Donului şi a avut noroc că nu l-au trimis la Stalingrad. A avut doi fraţi. Unul a murit prizonier de război, exterminat în lagărele sovietice. A fost lăsat la vatră imediat după 23 august 1944. În total a lipsit şapte ani de acasă şi, în mod miraculos, a scăpat din război fără să fie rănit. Spe-
ram să-l sărbătorim la împlinirea vârstei de 100 de ani, dar, brusc, la începutul toamnei lui 2007, nu a mai vrut să trăiască. S-a stins pe 21 decembrie, la trei zile după ziua sa de naştere, la 99 de ani.
A fost un om foarte onest şi corect, cum azi rar mai vezi. Respecta pe toată lumea şi era foarte politicos. Dar când venea vorba despre Regele Mihai se schimba la faţă şi atitudinea sa exprima un alt tip de respect, elevat, în care se amestecau
