Vladimir Tismăneanu: ” Cartea lui N. Steinhardt „Jurnalul fericirii“ rămâne una dintre mărturiile cele mai zguduitoare despre salvarea spiritului în universul concentraţionar comunist. ”

Scrisă în anii ’70, confiscată de Securitate, apoi rescrisă, cartea a văzut lumina tiparului la începutul anilor ’90 şi a fost privită pe drept cuvânt ca un document istoric şi filosofic de primă mărime. Asemeni unor Soljeniţân sau Bukovski, autori pe care i-a preţuit şi iubit, Steinhardt a înţeles să spună tot adevărul despre tragica experienţă a supravieţuirii în infernul închisorilor comuniste. Arestat şi judecat în cadrul lotului Noica-Pillat, scriitorul a refuzat să depună mărturie împotriva celorlalţi acuzaţi. A înfruntat cu demnitate ancheta şi a traversat anii de temniţă, ca şi pe aceia ce aveau să urmeze, plini de meschine hărţuiri, continuu supravegheat de Securitate, cu o seninătate şi o generozitate umană devenite proverbiale. A fost un susţinător al tinerilor scriitori nonconformişti, lucru pe care mi-l semnala recent Leonard Oprea, amintindu-şi de cărţile poştale primite din partea celui care a devenit călugărul Nicolae.

Republicat acum la Editura Polirom, sub egida Mănăstirii Rohia, însoţit de un impresionant aparat critic datorat lui Virgil Bulat, Virgil Ciomoţ şi George Ardeleanu, precum şi cu un „Argument“ semnat de PS Justin Hodea Sigheţeanul, „Jurnalul fericirii“ se citeşte pe nerăsuflate, asemeni amintirilor Nadejdei Mandelstam, atât de dragi, ca şi scrierile lui Steinhardt, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Volumul a apărut împreună cu alte patru cărţi, între care faimoasa operă de tinereţe „În genul... tinerilor“. Nu am aici spaţiul unei exegeze a contribuţiei lui N. Steinhardt la constituirea discursului filosofico-politic românesc, în special în direcţia a ceea ce el a numit gândirea „liberal-conservatoare“. Să spun numai că în