Se pare că şi azi, când a fi demn nu e atât de costisitor ca pe vremea lui Ceauşescu, politicienii români confirmă vorba unui mare om al Istoriei noastre: nimeni nu învaţă nimic.
Scrie Mircea Eliade în Memorii:
"...Cum nu cunoscuse decît politicieni veroşi şi oameni fără şira spinării, Carol socotea toţi românii croiţi pe acelaşi calapod. Inteligenţa lui politică şi-o vădise cînd alesese ca sfetnici pe Puiu Dumitrescu şi Ernes Urdăreanu, în locul lui Nae Ionescu. Restul depindea de decizia sau capriciile metresei lui, Elena Lupescu. Arghirofil el însuşi, Carol nu vedea în politicienii români decît arghirofili, escroci şi poltroni. Cum toate intrigile şi manevrele îi reuşiseră, cum izbutise să sfărîme unitatea partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, credea că-şi poate îngădui tot. Şi a murit probabil cu convingerea că nu se înşelase". Memoriile au fost redactate la mulţi ani după cel de-al doilea război mondial. Mircea Eliade se afla depărtat în timp şi spaţiu de România terorii carliste.
Sunt astfel toate îndreptăţirile spre a accepta judecata lui Mircea Eliade asupra lui Carol al II-lea ca fiind a unui om matur, cu o înţelegere a Istoriei dobândită în deceniul shakespearian al României: 1937-1947. Şi, într-adevăr, întregul destin al lui Carol al II-lea, de la lovitura de stat din 8 iunie 1930 până la abdicarea din septembrie 1940, dezvăluie o concepţie devastatoare despre politicienii români. Această înţelegere adâncă a lumii dâmboviţene i-a fost Regelui temeiul pentru a-şi urma, cu o rară consecvenţă, gândul de instaurare a dictaturii personale. Bazat pe ea, Regele a reuşit să toace mărunt marile partide ale vremii, PNL şi PNŢ, să ia decizii contra normelor constituţionale şi ale bunului-simţ, să discrediteze întreaga clasă politică, pregătind temeiurile de imoralitate ale marilor compromisuri din anii comunismului. @