Se pare că şi azi, când a fi demn nu e atât de costisitor ca pe vremea lui Ceauşescu, politicienii români confirmă vorba unui mare om al Istoriei noastre: nimeni nu învaţă nimic.

Scrie Mircea Eliade în Memorii:

"...Cum nu cunoscuse decît politicieni veroşi şi oameni fără şira spinării, Carol socotea toţi românii croiţi pe acelaşi calapod. Inteligenţa lui politică şi-o vădise cînd alesese ca sfetnici pe Puiu Dumitrescu şi Ernes Urdăreanu, în locul lui Nae Ionescu. Restul depindea de decizia sau capriciile metresei lui, Elena Lupescu. Ar­ghirofil el însuşi, Carol nu vedea în politicienii români decît arghirofili, escroci şi poltroni. Cum toate intrigile şi manevrele îi reuşiseră, cum izbutise să sfărîme unitatea partidelor liberal şi naţional-ţără­nesc, credea că-şi poate îngădui tot. Şi a murit probabil cu convingerea că nu se înşelase". Memoriile au fost redactate la mulţi ani după cel de-al doilea război mon­dial. Mircea Eliade se afla depărtat în timp şi spaţiu de România terorii carliste.

Sunt astfel toate îndreptăţirile spre a accepta judecata lui Mircea Eliade asupra lui Carol al II-lea ca fiind a unui om ma­tur, cu o înţelegere a Istoriei dobândită în deceniul shakespearian al României: 1937-1947. Şi, într-adevăr, întregul destin al lui Carol al II-lea, de la lovitura de stat din 8 iunie 1930 până la abdicarea din septembrie 1940, dezvăluie o concepţie devastatoare despre politicienii români. Această înţelegere adâncă a lumii dâm­bo­viţene i-a fost Regelui temeiul pentru a-şi urma, cu o rară consecvenţă, gândul de instaurare a dictaturii personale. Bazat pe ea, Regele a reuşit să toace mărunt marile partide ale vremii, PNL şi PNŢ, să ia decizii contra normelor constitu­ţionale şi ale bunului-simţ, să discredi­teze întreaga clasă politică, pregătind temeiurile de imoralitate ale marilor compromisuri din anii comunismului. @