La noi autostrăzile sunt ca salamul: se dau în funcţiune pe felii, de câte 10-15 kilometri. Iar premierul Emil Boc interpretează cu evident talent partitura unui Pristanda-cârnăţar, numărându-le ca pe steaguri: două la Prefectură – de la Cluj la Câmpia Turzii, două la Catedrală – din Chitila la Voluntari, două la Liceul de Fete – centura de la Sibiu. În total, premierului îi ies nu mai puţin de 46 kilometri anul ăsta şi vreo sută de când se află domnia sa la putere. Numai că, din nefericire pentru naţia română, pe aceste „felii”, nu se poate câştiga timp, iar de bani ce să mai vorbim, pentru că ele unesc zone rămase impracticabile în continuare.

Facem atâtea autostrăzi câţi bani avem – mai spune Emil Boc şi perspectiva pe care ne-o prezintă pentru 2012 este la fel de întristătoare: nu sunt bani decât pentru alte două – trei felii, de colo până niciunde. Ineficienţa progresului l-a scos din pepeni până şi pe bine temperatul guvernator al Băncii Naţionale care constată cu amărăciune că nu şi-ar putea transporta producţia de vin de la Drăgăşani pe mai mult de vreo 200 de kilometri, dintre care jumătate făcuţi de Ceauşescu până în 1970!

Ce s-a ales de speranţele festive ale guvernului Năstase, care bătea palma cu Bechtel pentru Coridorul IV şi pentru autostrada Transilvania? Nimic! Începute-n forţă, lucrările s-au sistat odată cu schimbarea guvernului când omul lui Băsescu, Dobre, a vrut să rupă contactul cu americanii, dar vreme de un an n-a reuşit să mute vreo virgulă din el. I-au urmat Berceanu, Orban şi, iarăşi Berceanu, care n-au făcut nici ei vreo scofală, validând conceptul prezidenţial că România n-are nevoie de autostrăzi. Iar astăzi suntem, practic, ca la început: după trei ani de la intrarea în Uniune, drumurile acesteia se opresc la graniţa noastră!

Nimeni nu s-a aplecat până acum cu seriozitate asupra cauzelor reale a acestui impas. Ceva a