Domnul Socaciu a fost recent scurtcircuitat de o idee pe care a transpus-o numaidecât într-un proiect legislativ menit să ne apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Deşi adâncă, ideea dlui Socaciu este clară ca cristalul şi se poate rezuma la dublarea în limba română a oricărei voci care îndrăzneşte să articuleze într-un film altceva decât graiul strămoşesc, geto-daco-romano-scit. În felul acesta, românii vor fi protejaţi lingvistic de limba oricărei alte culturi care ne-ar putea întina identitatea şi valorile neamului pe care dl Socaciu le-a cântat pe strună de chitară. Lăsând deoparte lălăielile folchiste, lirismele plângăcioase şi miorlăiturile înflăcărate din alte vremi ale chitaristului Socaciu, propunerea domniei sale este de o rară imbecilitate.

Sunt două dimensiuni pe care le implică propunerea stupidă a dlui Socaciu: una legată de felul în care vorbeşte actorul, alta de limba în care vorbeşte. Limba în sine are propria sa expresivitate, de aceea nu este lipsit de însemnătate ce limbă vorbesc actorii în film. Faptul că ne-am familiarizat cu limba engleză într-o mare măsură ne face să nu mai sesizăm utilizarea ei în contextul altei culturi şi al altui moment istoric care nu reclamă utilizarea ei. Întâi Peter Brook a folosit limba greacă în punerea în scenă a tragediilor greceşti, mai precis greaca veche. Când Mel Gibson a ales să folosească latina şi aramaica în filmul său The Passions of Christ, alegerea avea în vedere expresivitatea ca valoare estetică a limbilor întrebuinţate. Limba este un fapt de conţinut şi nu unul de suprafaţă, cu atât mai mult cu cât în cadrul unei limbi există dialecte, graiuri cu sonorităţi specifice, şi acest fapt devine sesizabil într-un film britanic, unul irlandez sau unul italian. Mai precis, un personaj se recomandă uneori prin aceste accente particulare, prin modulări specifice, sau chiar prin pronunţie defectuoasă. Ş