Cetăţenii sunt iobagi prin impozite sau angajaţi direct pe tărâmul statului arendat birocraţiei. Vă aduceţi aminte de bancul cu Bulă care alerga cu o băbuţă în spinare? “Ce faci Bulă? Ajut o băbuţă să treacă strada. Cum, cu ea în spate? Păi, dacă ea nu voia!?”
Aşa e şi cu statul socialist, statul birocratic, statul bunăstării. Faci ce vrea el, nu ce vrei tu. Afirmaţia că în prezent sistemele economice din lumea democratică ar fi capitaliste şi că acolo acţionează în totalitate piaţa liberă este la fel de absurdă ca şi pretenţia că şi China e capitalistă sau că politica economică a URSS ar fi fost în timpul lui Gorbaciov una „liberală”. În realitate, încă de la precedenta criză din anii ’30, asistăm peste tot în lume la creşterea rolului statului, la o reglementare din ce în ce mai accentuată.
Dacă prin anii 1880 economistul Paul Leroy-Beaulieu susţinea că impozitarea producţiei naţionale cu 12% era exorbitantă, împiedicând creşterea economică şi libertatea, cinci decenii mai târziu însuşi Keynes aprecia că o rată a fiscalităţii de 25% reprezintă maximul tolerabil. Şi totuşi, ponderea cheltuielilor guvernamentale creşte în continuare, de exemplu în Franţa şi Germania, în ultimele decenii, depăşind sistematic 50% din PIB.
Statele acaparează un volum din ce în ce mai mare de transferuri şi redistribuire forţată, afectând negativ plata muncii, economisirea şi investiţiile. Şi aceasta este una dintre cauzele crizei, poate cea mai importantă. „Planificarea” economiei de piaţă scoate treptat din funcţiune mecanismele pieţei. Maşinăria statului bunăstării produce un imens aparat administrativ în încercarea de subordonare a economicului de către politic.
„Omul contează mai mult decât piaţa” sau „în democraţie, voturile decid, nu banii” sunt doar pastile electorale ieftine, ce nasc convingerea nefastă că redistribuirea ve