...nu îl voi auzi pe nici un animal vorbind pe stradă la telefon, tare, cu animalul prieten, şi de aceea voi căuta, în plimbările mele, la marginea schimbătoare a tristului Sibiu scăpat din lesă – şi înregimentat în moda naţională – compania animalului întâmplător, necuvântător şi decent, fie el şi o pasăre. E ora la care vin ciorile. Seara, când se scrie corespondenţa, ascultând Erik Satie – “Petite ouverture à danser”, le aud poposind în mesteacănul din faţa sufrageriei, le ştiu umplând deja şi cei doi brazi de după colţ, le văd siluetele zdrenţuite profilate pe cer, un cer adaptându-şi nuanţa chiar după ele – o plecăciune dinspre cerneală spre tuş – ca un ecran ce se stinge, se stinge, şi apoi rămâne doar sunetul. Dincolo de ferestre, o să le mai aud o vreme cum se ciondănesc înainte de culcare – câte-un ţipăt scurt, foşnete tot mai rare, apoi se va face linişte de tot şi doar rareori, noaptea, un semn de exclamare: cucuveaua. Păsările acestea, venind cu sutele seara de pe câmpuri, au o frumuseţe aparte. Întoarcerea în sine e încărcată de o frumuseţe subtilă, ca toate întoarcerile. Sunt avocata lor, oriunde şi oricând. Aleargă de mână doi adolescenţi pe sub mesteacăn, trăgându-şi glugile pe cap, în apărare?, atunci eu sunt adierea iscată deodată, care le smulge glugile şi îi face să râdă şi mai tare, fugind înfricoşaţi. Foloseşte imaginea “teribilă” a păsărilor o televiziune, la ştiri, cu o muzică sumbră, ca să ilustreze un reportaj ridicol, cu un nebun care crede că îi e casa bântuită şi – abia asta dovadă de nebunie – se aşteaptă ca nişte sutane să alunge dracii? Atunci eu fac o vrajă nemaipomenită: mă ridic de pe canapea şi mă duc la fereastră, şi mă uit, în mod compensatoriu, la păsările dintre ramurile albe, şi îmi aleg una, şi atunci pe aceea o tot privesc până face ceva – şi: cioara îşi întinde o aripă pliată greşit, apoi şi-o aduce mai atentă pe lângă cor