Accidentele de circulaţie oribile, cu morţi şi răniţi, au devenit un fenomen cotidian. Victimele şi-ar fi salvat viaţa sau integritatea fizică dacă şoferii cărora le-au încredinţat, pentru o bucată de timp, propriul destin ar fi avut o minimă responsabilitate la volan.
De când s-a deschis larg piaţa pentru maşinile second-hand din Occident și au înflorit afacerile cvasi-criminale în transportul public din Moldova, măcelul de pe șosele a crescut exponenţial.
O vreme am trăit cu obsesia să oprim muzica din microbuze (de regulă, cântece ruseşti de puşcărie). Era o invazie fonică pe care o detestai, din care trebuia să înghiţi hapuri cu nemiluita, doar pentru faptul că Serioja sau Viorel de la Durleşti, conducător de maxi-taxi, are niște preferinţe muzicale. Flagelul decibelilor nu a fost curmat nici astăzi, dar măcar avem o vagă speranţă. În schimb, obiceiurile şoferilor de „rutiere", care aleargă bezmetic, pe străzile pline de gropi ale Chişinăului, la vânătoare de pasageri, definesc o fatalitate a locului, sunt expresia unei agresivităţi adânc implantate în fibra moldoveanului.
Eram în maşina unui ziarist german, care venea de la aeroport spre centrul oraşului, şi l-am văzut oripilat de felul cum circulau microbuzele aflate în faţa noastră: supraaglomerate, cu depăşiri şi opriri abrupte, nesemnalizate, inclusiv pe trecerile de pietoni. Dar nu au staţii?, m-a întrebat confratele străin. Nu au, i-am răspuns, şoferii opresc unde vor ei şi unde li se face semn: la intersecţii, pe pod, sub pod, pe câmp, în copaci etc. Nu există un orar respectat al curselor. Majoritatea mașinilor sunt vechi, modificate tehnic, bătute cu căptuşeală de pâslă, în care vara te trage curentul, iar iarna îngheţi bocnă. Banii de taxă se transmit din om în om (e un fel de împărtășanie moldovenească), bilete nu se dau, şoferul cu o mână conduce, cu a doua dă restul şi cu a treia v
