Emil Ghiţulescu este cunoscut şi respectat de iubitorii de literatură ca un autor cu o cultură întinsă, talentat şi devotat (cu discreţie) literaturii române, pe care o promovează în diverse ţări în calitate de diplomat. În ceea ce mă priveşte, i-am urmărit evoluţia din 1979, când a publicat o monografie surprinzător de bine scrisă (pentru un debutant), consacrată unui scriitor clasic despre care se credea că totul fusese spus: Vasile Alecsandri. Monografistul propunea o nouă viziune asupra lui, tratându-l ca pe un scriitor contemporan cu noi (aşa cum Jan Kott îl prezentase pe Shakespeare ca pe un contemporan al nostru).
Marginalizat până în 1989, din cauza originii "nesănătoase" (care într-o societate normală ar fi constituit, de fapt, un atu în favoarea sa), Emil Ghiţulescu a slujit totuşi, fără să facă paradă de asta şi fără să pretindă recunoştinţă, cultura ţării lui, fiind, printre altele, unul dintre autorii primului curs universitar de cultură şi civilizaţie a poporului român.
După 1989, relansat în cariera diplomatică, foloseşte în mod exemplar cultura ca mijloc de acreditare în conştiinţa partenerilor de dialog din alte ţări, ca instrument ideal de comunicare şi persuasiune. Se uită adeseori că valorile culturii nu sunt un element ornamental facultativ în viaţa oamenilor, că ele reprezintă un act de identitate pentru indivizi sau comunităţi. Emil Ghiţulescu a înţeles întotdeauna corect această realitate şi şi-a făcut un stil din comunicarea diplomatică şi în plan spiritual. El este nu numai un înalt funcţionar, ci şi un om de cultură activ şi responsabil. Un moment impresionant l-a constituit acela în care, ca ambasador în Pakistan, a descoperit existenţa unor similitudini surprinzătoare între biografia lui Mihai Eminescu şi aceea a marelui poet pakistanez Allama Iqbal.
Volumul Toate drumurile duc la ...Darfur, valorifică, sub forma unor în