Se poate spune, fără teama de a exagera, că Petru Cimpoeşu este un adevărat artist în torturarea cititorului. La antipodul autorilor care îşi gâdilă publicul, prin exploatarea tuturor clişeelor care ne fac plăcere (o plăcere ieftină, recunoscută şi reciclată ca atare), acest scriitor pe cât de original, pe atât de dificil ne obligă să-l urmăm în diferite experimente ficţionale, cu trepte alunecoase şi trape textuale la tot pasul. Povestea Marelui Brigand, roman oricum masiv, de aproape cinci sute de pagini, se citeşte cu un efort dublu şi într-o stare de concentrare maximă, fără nici un moment de respiro. Nu există vreo diferenţă între capitole, fragmente şi scenele derulate în cursul acestora din punctul de vedere al ponderii, al intensităţii ori măcar al coloritului epic. Nu apar episoade revelatoare, închegate deodată într-o materie romanescă pe care să o lumineze şi s-o justifice. În locul unei acumulări de fapte şi al unei explicaţii generale date acesteia, în logica ficţiunii realiste, se proiectează, într-o deconcertantă simultaneitate narativă şi simbolică, un film aproape suprarealist. Parcurgându-l însă cu mare atenţie (o atenţie focalizată pe axul poveştii şi deschisă totodată către nenumăratele detalii aparent nesemnificative), vom ajunge, dacă nu la o concluzie fermă şi univocă, atunci la o grilă de interpretare a haosului dintre cele două coperţi. Câţiva comentatori au folosit, aici, termenul postmodernism ca o explicaţie convingătoare şi suficientă; dar mărturisesc că ea mă satisface prea puţin. Fiindcă, departe de a fi slabe, "moi", valorile cu care operează prozatorul, prin intermediul eroilor săi, au o duritate colţuroasă. Nu descoperim în cazul de faţă nişte personaje de hârtie, conştiente eventual de statutul lor ontologic precar, atribuit de Autor, ci nişte voci care, treptat, se umplu de substanţă umană, căutând cu disperare, în jurul lor, sensu