Într-un trecut glorios, Moş Cristache obişnuia să fie unul dintre cei mai pricepuţi pictori ai satului. Avea vreo şaptesprezece ani cînd l-a remarcat cineva de la judeţ şi s-a hotărît să-l mute la oraş. I-au dat casă şi-un loc de muncă, într-o fabrică, să scrie pe toate uşile, cu pensula, numele, prenumele şi funcţia fiecărui şef, să picteze geamurile fiecărei secţii în parte şi, nu în ultimul rînd, să facă machetele de evacuare din clădire.

Cristache reuşeşte, într-un final, să termine un liceu, iar partidul îl trimite la facultate. Student ochelarist, cu ceva ifose de artist, Cristache ajunge să fie luat peste picior de toţi colegii. Într-un final, se prinde care-i şpilul: degeaba eşti talentat la ţară, dacă la oraş nu eşti luat în seamă. Aşa că, la vremea aceea tînărul, Cristache munceşte pe rupte, învaţă cît poate şi se ridică uşurel-uşurel.

Devenit un pui de intelectual, este numit drept şef al unui departament de mîzgîlici, unde se nimereşte să aibă şi subalterni, diverşi puşti veniţi de pe la şcolile de arte şi meserii ale patriei. Începe să se prindă cam cum stă treaba cu şefia şi se umple de sine. Directoratul se simte mîndru de Cristache, fabrica are tot mai multe machete admirabile, realizate de un absolvent de arte, aşa că se hotărăşte să-i trimită lucrările la Partid, că cine ştie… La Comitetul Central Judeţean, cineva se gîndeşte să-i trimită nişte lucrări la concursul naţional.

Cristache se umflă-n pene şi mai mult. Cîştigă două concursuri pe ţară şi, clar, nimeni nu mai e ca el. Se uită de sus, pe sub ochelari, la ţăranii care fac machetele de care se ocupa el în trecut. E şef, salariul a crescut, mai pictează cîte-o firmă pe la vreo Alimentara din tărg, reuşeşte să strîngă nişte bani la teşcherea şi începe să se creadă buricul pămîntului.

Într-o bună zi, Cristache descoperă printr-o secţie oarecare a fabricii un tînăr care, d