Afară ploua. Ca şi acum, cînd scriu. S-a înserat repede şi tot întunericul căuta să intre în mine. Ca atunci, în '89, cînd eu căutam cu disperare să ies din el. Îmbrac copilul şi o iau spre Teatrul Foarte Mic. Intru în sală, mă aşez şi începe şirul gesturilor precipitate, cărora le pune capăt, de fiecare dată, doar gongul: dezbracă copilul, pe mine, pune hainele şi umbrela undeva, în traistă, pe cel de-al doilea loc, cad, adună-le...Copilul mi-o arată, pe rînd cu noi, pe Coca Bloos. Sobră, prea tăcută, frămîntă ceva în mîini şi ne ocoleşte privirea. Neînţelegînd de ce nu vorbim şi nici măcar nu ne salutăm, se caţără pe scaune şi spune în stînga şi-n dreapta cine este doamna din apropierea noastră, cum o cheamă şi ce profesiune are, lăsînd să se înţeleagă, în subtext, că el o cunoaşte, spre deosebire de ceilalţi. Îi dă tîrcoale cu coada ochiului, roşeşte, transpiră pînă cînd Coca Bloos se ridică, părăseşte "civilia" din rînd cu noi şi rosteşte prima replică.
"DE CE AŢI VENIT LA TEATRU?"
Aş fi vrut să mă bag şi eu în vorbă. Să zic că răspunsul ar fi subiectul unui eseu, de pildă.
M-am abţinut, pentru că era copilul de faţă, destul de emoţionat de interactivul dialog. Rîndurile de aici, însă, pot formula pe scurt un fel de răspuns: ca să poţi vedea, uneori, şi asemenea spectacole dezinhibate şi dezinhibante ca cel ce se numeşte 89 89...fierbinte după �89. FIERBINTE SUBIECT! Ca să te gîndeşti, după aceea, că nu a fost chiar totul în zadar în 1989. Că libertatea interioară, cea de expresie nu sînt vorbe în vînt, că sînt importante, decisive pentru un om, pentru un creator. Ca să te bucuri că un artist tînăr, cum este regizoarea Ana Mărgineanu, poate avea o asemenea forţă şi maturitate. Forţa să abordeze un asemenea subiect, să îl exprime prin scrisul unor dramaturgi tineri, adică, de după '89, şi să-l