Cu 11 ani în urmă, eram prin casă şi ascultam muzica de la radio. Plictisită de piesele comerciale şi repetitive, m-am dus la raftul cu casete vechi (raftul cu CD-uri conţinea cam 5 CD-uri deoarece CD-urile erau cam scumpe, pe vreme aceea, sau cel puţin aşa îmi spunea mama) şi am luat prima casetă. Era o casetă cu Jean Michel Jarre pe care nu am ascultat-o mai mult de 2 minute (mi s-a părut plictisitoare). Am luat a doua casetă din teanc - Sting - am ascultat „A Thousand Years” şi „Desert Rose” după care m-am plictisit. A treia casetă a fost „The Wall”! Prima piesă care s-a auzit a fost „Another Brick in the Wall - part 1” fix partea cu vocile copiilor. Am presupus că ar fi o casetă pentru copii şi am continuat să ascult. A urmat piesa „The Happiest Days of Our Lives” care a sunat puţin înfricoşător pentru mine, un copil, dar în scurt timp a început piesa „Another Brick in the Wall - part 2” care pur şi simplu m-a fascinat. Piesa s-a terminat şi am încercat să derulez caseta pâna la începutul piesei, dar cumva s-a stricat casetofonul şi a încurcat banda casetei. Am încercat să descurc banda din casetofon, dar am reuşit să o rup. Am încercat să ascund caseta deoarece nu voiam să afle mama despre incidentul petrecut, uitând chiar şi eu de el. Peste câţiva ani am ajuns împreună cu ai mei într-un bar din zona Ozana în care se proiecta concertul Pink Floyd Londra '94 (da, ai mei umblau cu mine peste tot întrucât nu avea cine să rămână cu mine acasă). Aproape toată lumea asculta cu atenţie şi puţini îndrăzneau să vorbească în timpul pieselor. Când am auzit „Another Brick in the Wall” am realizat valoarea casetei fărâmate şi, gândindu-mă că voi mai dori să ascult acea caseta, i-am mărturisit mamei evenimentul despre distrugerea casetei în ideea că îmi va cumpara una nouă. A doua zi, când m-am trezit, am găsit pe noptieră aproape toată discografia Pink Floyd. Erau CD-uri! @