Sophia Magdalena Scholl avea 22 de ani, parul negru, pieptanat intr-o parte, ordonat cu o clama, fruntea incretita de o inepuizabila uimire si un trup strans in jerseuri groase.
Sophie si fratele ei Hans, de 25 de ani, au fost condamnati la moarte prin ghilotinare si executati pe22 februarie 1943 pentru ca au imprastiat, in Universitatea din M?nchen, manifeste impotriva nazistilor si a lui Hitler.
"Soarele inca straluceste", a spus tanara studenta pasind spre ghilotina. Peste putin timp, cel de-al Doilea Razboi Mondial avea sa se incheie cu infrangerea Germaniei naziste.
Hans si Sophie Scholl se afla pe locul patru in topul marilor germani, un omagiu (poate si rezolvarea unui sentiment de vinovatie national) pentru curajul si martiriul unor tineri absolut obisnuiti dintr-o vreme in care compatriotii lor fie colaborau, fie se topeau in peisajul lichefiat de razboi.
Ar fi reusit un Hans si o Sophie sa patrunda in topul marilor romani anchilozat in mituri coplesitoare? Ar fi invins doi anonimi maretia unor conducatori investiti cu atribute pe care nu le-au avut niciodata, numai pentru a ne simti noi mai bine.
Noi care, vorba scriitorului polonez Witold Gombrowicz, incremenim de emotie cand pronuntam Romania, mai ceva ca in fata lui Dumnezeu.
Referindu-se la Polonia si la festivitatile dedicate „marilor polonezi”, Gombrowicz a descris cel mai bine simptomele complexelor de inferioritate ale unei natiuni mici care simte nevoia sa-si urce valorile pe statui, sa le mortifice pentru a le adula in versete patriotarde.
O natiune puternica priveste spre viitor, spune Gombrowicz, pentru ea conteaza mai putin ce a fost in trecut, ci ceea ce poate face de acum inainte. Stefan cel Mare, Carol 1, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu nu reprezinta forta, ci slabiciunea noastra, lipsa de incredere in prezent,
