Doar eficientizarea instituţională şi decizională pe care o aduce noul Tratat al Uniunii Europene nu este suficientă pentru o integrare comunitară viabilă. Criza economică impune schimbarea Tratatului de la Lisabona, adăugând debirocratizării şi nevoia de a îmbunătăţi coordonarea între statele membre şi instituţiile comunitare.

Cele două războaie mondiale, din prima jumătate a secolului trecut, au convins cetăţenii şi liderii europeni să susţină o construcţie a Europei care să menţină ca bază statele, dar într-o structură integrată funcţional. De la „Comunităţi" la „Uniune", această construcţie europeană a reuşit să ofere nu doar pacea aşteptată, dar şi un nivel de prosperitate adesea invidiat.

Citiţi şi:

Analiză consultant european: "Modul în care răspunde România pe tema Schengen riscă să creeze duşmani printre ţările europene"

Cele două mari realizări - pacea şi prosperitatea - dar şi memoria istorică sunt considerate de multă lume drept cele mai solide argumente în favoarea continuităţii construcţiei europene. Alături de Raymond Aron, eu cred că mai e nevoie de ceva: acel spirit care a determinat voinţa găsirii unei soluţii inteligente şi eficiente în favoarea cetăţenilor europeni.

Construcţia europeană, începută la mijlocul veacului trecut, a fost mereu perfecţionată, pentru a face faţă transformărilor societale. La sfârşitul Războiului Rece, principalii lideri ai Europei şi-au dat seama că acea construcţie va trebui să devină o adevărată Uniune Europeană. Trecând prin etapele Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa procesul realizării Uniunii a fost caracterizat mai degrabă de secvenţialităţi, ezitări, abordări incomplete şi chiar inconsecvente.

Odată cu adoptarea deciziei de extindere (1993), dominanta geopoliticii integrării europene a fost mai puternică decât avansarea integrării în întreg spaţiul Uniu