O febră a cuprins, de ceva vreme, lumea scriitorilor: la cerea USR, devin publice colaborările unora dintre membrii ei marcanţi cu Securitatea. Cazurile cele mai noi sînt Ioan Groşan şi Nicolae Breban, care au stîrnit discuţii părăsite rapid, replici ale „acuzaţilor“, dar mai ales editoriale semnate de Nicolae Manolescu. Anul trecut, Adrian Marino a suferit un linşaj post mortem, ba chiar s-a găsit o minte suficient de isteaţă încît să emită o ipoteză de-a dreptul imbecilă: marele teoretician şi-ar fi scris opera doar pentru a avea prilejul să călătorească şi să se infiltreze astfel printre membrii exilului, pentru a avea ce raporta. Numai cineva care habar nu are ce înseamnă să stai cu ceasurile, zilele, lunile, anii în liniştea bibliotecii putea scorni aşa ceva. Grade ale vinovăţiei Cum se poate raporta la astfel de situaţii un om ca mine, care a avut realmente norocul de a se fi născut într-o epocă favorabilă, care nu l-a obligat să facă lucruri împotriva propriei conştiinţe pentru a supravieţui? Cu ceva vreme în urmă, a fi fost colaborator al Securităţii mi se părea de neiertat. Mi-am dat seama însă că există diverse grade ale vinovăţiei. Una e să fii ofiţer şi să forţezi pe alţii să îşi vîndă sufletul, alta e să o faci din oportunism, arivism, egoism, răzbunare şi alta să nu găseşti tăria de a face faţă unor presiuni. Şi mi-am mai dat seama şi de faptul că e imoral să îl judeci pe altul, cît timp nu ai fost pus în locul lui. Cred însă în continuare într-un lucru: indiferent de cît de dureros, de neconvenabil este, adevărul trebuie scos la iveală. Cu orice preţ. Dar nu oricum. Pentru că a mai da pe piaţă un nume care a păcătuit semnînd o adeziune şi scriind nişte informaţii nenorocite, uneori benigne, şi a trece sub protectoratul tăcerii numele celor care îi strîngeau cu uşa pe aceşti „colaboratori“ nu mi se pare că reprezintă o cale de a da la iveală adevăr