Un OZN întîlneşte un alt OZN şi din primul OZN ţîşneşte - cu încetinitorul şi cu un vuujjjşşti de toată frumuseţea - un fascicul laser. Aşa da început, sînt deja călare pe televizor: oare Imperiul Galactic, după ce a înghesuit nava prinţesei Leia într-un colţ de Univers, o va dezintegra cît ai zice "Darth Vader"? Dar nu! Fasciculul acela nu e menit să distrugă, ci să conecteze cele două nave, ca şi cum Han Solo ar apuca-o de mînă pe Leia, ca să se plimbe amîndoi prin sistemele solare, aşa cum îndrăgostiţii mai puţin dotaţi din punct de vedere tehnologic se plimbă prin parcuri. Aşadar am asistat la o scenă de dragoste? Nu chiar, însă a fost aproape la fel de înălţător: am asistat la contactul dintre doi neuroni, intermediat de un impuls nervos "transmis în premieră la TV" - Discovery, fireşte. Ce povestitori neîntrecuţi sînt cei de la Discovery! Mai întîi te induc în eroare, prezentîndu-ţi creierul uman ca pe o ciupercă mai puţin apetisantă, pentru ca apoi - lovitură de teatru - să-ţi dezvăluie că acolo, înăuntru, se filmează Războiul stelelor! Şi abia acum urmează ce e mai bun: ni se arată că, împreună, 100 de miliarde de neuroni generează suficientă electricitate pentru un bec, ni se dau, ca termeni de comparaţie, activitatea din oraşul New York şi activitatea dintr-un muşuroi de termite (1-0 pentru termite; pe lîngă ele, new-yorkezii par nişte adormiţi), ni se arată ce se întîmplă cu neuronii după un anumit număr de beri. Acest ultim episod e destul de dur, dar gîndiţi-vă că putea fi mai rău: puteau să ne arate ce se întîmplă cu neuronii după ce ne-am uitat două ore la o emisiune gen Surprize, surprize...! (Sînt convins că o astfel de secvenţă a existat, dar a fost eliminată din montajul final, pentru a nu stîrni panică.) După ce ne-au încurajat să ne distribuim neuronii în rolurile principale din Războiul stelelor, realizatorii ne duc - de data asta pe bune