Mărturisesc ca nu înţeleg urgenţa suspendării preşedintelui Traian Băsescu, cu toate că sigur nu-i voi duce dorul la Cotroceni. În lipsa unor motive oculte, devastator de grave, strategia USL mi se pare inutil riscantă. După rezultatele de la locale, victoria din toamnă era mai mult decât sigură. Un nou Parlament, legitimat de urne, l-ar fi trimis pe Băsescu la popor (şi la pensie) fără probleme. Nici un alt deznodământ nu ar fi fost posibil. O ştim chiar de la preşedinte, care, în chip straniu, a ales să-şi înceapă cu un spectaculos auto-gol pledoaria anti-suspendare din faţa Camerelor reunite: “Se pare că nu pot să coabitez cu PSD, nici cu PNL...” Greu aş putea găsi o ilustrare mai potrivită a proverbului “Chelul îşi pune singur mâna-n cap”...
Aşa este, Traian Băsescu nu poate coabita cu nimeni. Ideea de a partaja puterea îi este fundamental străină, fie că e vorba despre adversari politici sau despre aliaţi. Cariera sa este o lungă istorie de antagonizări succesive. De inventat duşmani şi scuze. La Primăria Capitalei, nu controla şi Consiliul General. La Cotroceni, îi lipsea Guvernul şi majoritatea parlamentară... În final, le-a obţinut pe toate. Rezultatele s-au văzut. S-a văzut şi ce crede electoratul despre ele.
După patru ani de putere absolută, toate scuzele se epuizaseră. Acum, hei-rup-ul uselist, contestabil procedural, îi oferă preşedintelui şansa de a-şi relua discursul “anti-sistem”, pozând în victimă colaterală a inamicilor “statului de drept”. Un rol pe care l-a interpretat în trecut cu mare succes de public. Nu ştiu cât de convingător mai poate fi azi Traian Băsescu în chip de apărător al democraţiei. ãtiu însă că doar acest scenariu l-ar mai putea salva. Victoria sa la referendum ar însemna sfârşitul USL. Crin Antonescu a promis deja că, într-o asemenea eventualitate, se va retrage definitiv din politică. Nici Victor Ponta nu ar avea m
