am citit această carte – poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita – publicată în chiar anul naşterii mele şi am stat apoi zile întregi cu ea pe genunchi gîndind – dincolo de banalităţi, dincoace de metafizică – la anumite aspecte ale operei şi dragostei: pe cine ar interesa, cu adevărat, faptul că, în anul 1978, un prozator debutat în anii ’50 cu reportaje despre şantierele patriei a scris o carte de poeme în proză care anticipa poezia optzeciştilor cu melanjul ei de social, moral şi politic, de biografism şi livresc, de banal şi metafizic, de clasic şi cotidian, de epic şi retoric, de minimalism, intimism şi declamativ, de autoironie, dramatic şi patetic? pe cine, toate astea, astăzi!? cu ce ton să abordezi lungul poem pseudoconfesiv ale cărui fraze conţin discret gesturile, impresiile şi, mai ales, uimirile şi dilemele unui om îndrăgostit, nu se ştie prea bine dacă mai mult de iubita din sufletul lui sau de lumea din afară? dar este oare, cu adevărat, dragostea aseptică în raportul ei cu lumea, cu vremurile? cum să pătrunzi într-o carte cu poeme de dragoste unde el o face pe ea „gărgăriţă a platitudinii umane“, „pămătuf al cotidianului orb“, „portăreasă a cartezianismului terestru“, şi asta „doar“ pentru că ea i-a făcut pe Stan şi pe Bran „proşti“? adică numai cu resurse de umor, sau cu mai ce? cu candoare!? cum să convingi lumea – altfel decît trimiţînd-o la lectură – că poemul ca să farmec odată o femeie este cel mai senin poem al deşertăciunii în amor scris vreodată în limba română? şi, oricum, la ce bun!? cum să judeci opţiunea autorului pentru Bogart în detrimentul lui Faulkner? pe ce să te bazezi? şi, în definitiv, de ce nu!? cîtă poezie se ascunde într-o ştire despre producţia conservelor de ficat de gîscă? contează asta atunci cînd iubeşti!? cum să-ţi explici resorturile emoţiei tale de bărbat foarte tînăr citind fragmentul care începe cu teribila frază: