Patru maimuţoi adunaţi în jurul mesei dintr-un studio de televiziune discută aprins despre cum o să rateze România intrarea în spaţiul Schengen din cauza scandalurilor care zguduie Poliţia şi Ministerul de Interne.

Le ştiu, deja de prea multă vreme, rânjetul încărcat de nerăbdare: să moară, să se întâmple, să se împută! Şi ca ei, nenumăraţi alţii, pentru care starea de bine e direct proporţională cu suma eşecurilor noastre mai mici sau mai mari.

Nu ştiu dacă prin definiţie suntem fatalişti, pesimişti sau doar incapabili să ne imaginăm că am putea să şi reuşim. Dar ceea ce se vede dincolo de carcasele vorbitoare care apar din ce în ce mai des în spaţiul public e un putregai sinistru, o nerăbdare bizară de a îmbrăca haine de doliu, un apetit grozav pentru colivă şi parastase. Pare că avem o plăcere teribilă să îngropăm idei, oameni şi speranţe. Din când în când, cu un oftat din rărunchi, se mai arată lumii româneşti încă un învins, gata să-şi mărturisească lehamitea, abandonul, capitularea. Să fii dezamăgit sau înfrânt, după o cât de mică încercare de a privi cu speranţă spre viitorul tău sau al ţării, a ajuns un soi de virtute şi aşa se face că, pe stradă sau la televizor, e plin de inşi căzuţi, trişti şi pesimişti care poartă, la vedere, medalia nefericirii.

Bocim non-stop. Talkshow- urile de azi sunt o poveste nesfârşită despre cum nu merge, n-o să meargă şi n-a mers nimic. A ajuns nefiresc să spui că se poate, devii suspect dacă te declari încrezător sau optimist. Se caută, febril, personajele acrite, au întâietate toţi cei care pun la îndoială aerul, apa, ziua de azi şi, mai ales, ziua de mâine. Nu există viitor pentru că suntem foarte ocupaţi să îngropăm morţii prezentului şi să urlăm, din rărunchi, că am înfrânt. În fapt, bănuiesc că ne place atât de tare să ni se spună că suntem proşti, incapabili, hoţi, puturoşi sau corupţi,