Am avut cinstea de a-i sta în preajma, în ultimii ani ai vieţii, lui Virgil Ierunca, prieten drag, ajuns de ursita omenirii, şi am putut constata un lucru în sine uimitor: nu i-a plăcut niciodată să ucidă lei. I-a plăcut să citească, să colinde muzee, să asculte muzică, era cel mai cultivat şi cel mai fin cunoscător pe care l-am întâlnit vreodată, cu o bulimie care nu s-a potolit până în ultima clipă... Dacă-mi amintesc bine, în 1990, când împreună cu Monica Lovinescu şi-au pus problema dacă se întorc în ţară sau nu, singura întrebare a lui Virgil Ierunca a fost: dar acolo o să am FNAC? Te puteai întreba de ce mai avea nevoie de magazinul de muzică, din moment ce propria lui colecţie, imensă, era mai bogată decât orice magazin. Am să spun ceea ce nu era nevoie să-i stai în preajmă ca să constaţi: că nici nu i-a fost dat să ucidă lei. Şi că în ciuda reputaţiei de vânător crud şi nemilos, n-a ucis nici măcar vietăţile mai mărunte pe care le-a "hărţuit", totuşi fără odihnă, o viaţă întreagă, cu respectul pe care doar marele vânat ai crede că-l merită. Fiindcă era în polemică de o distincţie naturală, o civilitate şi o politeţe, care nu le reuşesc altora nici în elogiu, iar victimele lui n-au suferit de pe urma lui decât arsura curativă a ironiei şi sarcasmului. Maxima lui cruzime, de care până târziu îşi amintea amuzat, a fost când, pentru a-l ridiculiza pe un autor de "articole de prostituţie festivă de la gazetă", îşi acompaniase diatriba din temuta Antologie a ruşinii de la Europa liberă, de Duetul pisicilor al lui Rossini. La Bucureşti, cel astfel certat, nu mai putuse vreme de câteva săptămâni să iasă în stradă, unde trecătorii îi fredonau melodia cu pricina.

Am să mai spun şi că nu a învins cu noi toate greutăţile, iar dacă le-a învins, totuşi, atunci a făcut-o mai mult fără noi şi în locul nostru, în acea luptă tenace, calmă, constantă, fără răgaz şi