Toţi liderii politici importanţi ne anunţă că se distrează copios la naşterea Mişcării Populare. Antonescu o consideră comică: „Eu râd dacă e ceva de râs, iar asta e de râs; Ponta, întoarsă pe dos: „Văd că foşti utecişti şi foşti colegi din PSD vorbesc de coagularea dreptei”.
Sigur că, privită din perspectiva „restului politicii”, Mişcarea s-a născut cu handicap săraca. Ce-i dăunează?! Paternitatea. Are probleme la dosar. Băsescu, inamicul tuturor, compromisul „iremediabil şi definitiv” al politicii autohtone, e tatăl acesteia.
Cu toate astea, nu se poate spune că Traian Băsescu nu are experienţă politică, o anume viziune, ambiţie şi un imens orgoliu rănit pentru a o putea pune pe val.
Pe urmă, chiar dacă iniţiatorul Mişcării – Cristian Diaconescu - vine de la stânga, nu-i putem nega o anumită eleganţă politică, o viziune europeană şi acurateţea misiei îndeplinite.
În clasa politică, singurul care a luat Mişcarea, cât de cât, în serios este Vasile Blaga. „Are aceleaşi obiective cu noi. Mă bucur că s-a înfiinţat. Dar dacă se va transforma în partid, ne vom confrunta”, ne-a anunţat liderul PDL. Depinde unde se va afla Vasile Blaga în momentul confruntării.
Dacă se va transforma, nu ştim; dar e posibil, apreciind cum se cuvine vechiul refren lăutăresc: „Dreapta nu e moartă/Dreapta se transformă”.
Dar, ceea ce poate transforma această mişcarea într-o forţă politică non-comică şi de luat în seamă de toţi politicienii vechi, obosiţi, lipsiţi de talent şi viziune, este felul în care societatea civilă se va putea raporta, pe viitor, la actul politic.
Cei care râd astăzi uită că de peste două decenii ei sunt „singurii” care au făcut politică în România, iar România arată aşa: destructurată din punct de vedere economic, social, juridic şi moral; caraghios din punct de vedere politic; cu toate marile unităţi industriale închise sa