De mici copii, suntem învăţaţi să nu minţim.Dascălii noştri în ale adevărului sunt, pe rând, părinţii, bunicii, bonele, educatoarele, învăţătoarele. Ceva mai târziu, nimeni nu se mai osteneşte să continue această nobilă misie, căci deja, pe la nouă-zece ani, copiii noştri au cam deprins meşteşugul minciunii, convingându-se, prin propriile mecanisme că, de fapt, cei mai mari mincinoşi sunt tot oamenii mari, că în jur se minte pe rupte şi că nici vorbă să păţească ceva rău cei care mint, ci dimpotrivă, le merge foarte bine, mult mai bine decât dacă ar fi servit cauza adevărului.

Şi atunci să-mi spuneţi voi mie, cum să-l învăţ eu pe Victoraş al meu să nu mintă, când, de mic, a auzit cum Victor îmi şoptea, după ce suna telefonul: „Dacă e X, spune-i că nu sunt acasă!”.

Şi ce credea el, oare, în sinea lui mică, atunci când descoperea, prin dulapuri, dulciurile pitite de mine, după ce eu aproape că mă juram (doar pentru a-l feri de kilogramele în plus!) că ciocolata s-a terminat şi nu mai e nicio prăjitură în casă?

Ca să nu mai vorbim de talk-show-urile de la televizor, care ne făceau pe noi, cei mari, să exclamăm, de faţă cu odrasla: „Măi, ce mai mint ăştia poporul!”. Şi ce răspuns să-i dau juniorului, la o interpelare de genul: „Mami, de ce-mi spui tu că chipsurile sunt periculoase, că uite, la televizor reclama spune că sunt foarte bune şi gustoase!”. Verdictul meu de mamă responsabilă nu putea fi decât unul: „Puiule, ăştia mint cu neruşinare!”

Şi uite-aşa, în mintea puştiului a prins contur o concluzie de nezdruncinat: de fapt, toţi din jur sunt nişte mincinoşi!”. Şi atunci, vă întreb eu, ce drept am să mă supăr pe el, când îmi spune cu nonşalanţă că azi n-a luat nicio notă la şcoală, iar eu îi descopăr, mototolit în buzunarul de la geacă, testul de la biologie, ştampilat cu un 7 de toată frumuseţea?... La urma-urm