Pentru a înţelege titlul cărţii lui George Bălăiţă, Câinele în lesă, şi una dintre tezele ei esenţiale, trebuie să citim cu atenţie un puternic fragment din Canetti, ales de autorul nostru ca moto şi motor al volumului său: "Urăsc eterna dispoziţie de a spune adevărul, adevărul din obişnuinţă, adevărul din datorie. Ar trebui ca adevărul să fie ca o formă care, odată ce a purificat aerul, să treacă. Adevărul trebuie să lovească precum trăsnetul, altfel nu are nici un efect. Cine-l cunoaşte, să se teamă de el. Adevărul nu trebuie să ajungă niciodată câinele omului, şi e vai de cel care îl fluieră ca să vină. Să nu duci niciodată adevărul în lesă, să nu-l porţi în gură. Să nu-l hrăneşti, să nu-l măsori; să-l laşi ca să crească în teribila lui pace." (p. 5). Într-unul din cele opt interviuri din sumar (luate, în ordine cronologică, de Nicolae Prelipceanu, Tania Radu, C. Stănescu, în două rânduri, Vasile Petre Fati, Ion Simuţ, Ştefan Agopian şi Carmen Chihaia), prozatorul "şaizecist" ajunge, pe o cale independentă, la concluzii similare. Răspunzând întrebării puse de Tania Radu: "Este Ťpofta de jocť artistic echivalentă cu Ťpofta de adevărť?", el face un tur de orizont prin marea literatură a lumii, sprijinindu-şi ideea cu exemple elocvente: "Adevărul aşteaptă să fie luat în primire. Adevărul este ursul infernal din nuvela lui Faulkner. Adevărul este Balena Albă din tragica viziune a lui Melville. (...) Adevărul nu se lasă cu uşurinţă vânat. Este o fiară care se opune cu îndârjire. Lăsaţi o clipă literatura şi gândiţi-vă la aventura fiecărei zile trăite. Se lasă adevărul mângâiat în creştet, dă el din coadă, se gudură supus?... Dar scriitorul (cel născut iar nu făcut) are o armă sigură: talentul său. Cu ajutorul talentului, scriitorul reuşeşte să supună (spună) adevărul. Numai aşa. Voinţa poate clinti munţii, dar nu reuşeşte să scrie un roman." (pp. 22-23).
A
