Pe vremea când declaraţiile de avere ale demnitarilor erau secrete aflam mereu numai o parte a poveştii. Pentru cine nu mai ţine minte, regimul lui Ion Iliescu avea şi el o formă originală de declarare a averilor: demnitarul o depunea la instituţia unde lucra, adică lui însuşi de fapt. În fine, după mari lupte am ajuns la nişte declaraţii de avere şi publice, şi amănunţite.

Ne-am obişnuit deja cu realitatea asta şi o luăm ca atare. Acum, de câte ori vine vorba de vreun scandal de corupţie implicând un oficial public, presa publică aproape automat în articol şi amănunte despre averea respectivului. Le citesc mereu cu pasiune. De foarte multe ori observ că avem oficiali publici bogaţi. Mai puţini în Parlament şi mai mulţi pe funcţiile înalte din administraţie (dacă veţi citi cu atenţie, majoritatea parlamentarilor sunt mai săraci decât îi crede lumea, motiv pentru care a şi eşuat greva parlamentară a opoziţiei: puterea a schimbat regulamentul şi a ameninţat că le taie indemnizaţiile de şedinţă). Şi nici despre funcţionarii simpli nu vorbesc acum.

Categoria privilegiată este la vârful instituţiilor care controlează diverse butoane, în special pe partea economică. Întrebarea logică este: de ce vrea un om bogat să lucreze la stat? Comparat cu averea lor, salariul este o nimica toată. Chiar şi salariul de înalt funcţionar public. Dat fiind că legea le interzice să mai facă afaceri legate de funcţie, sunt doar două explicaţii posibile: a) omul reuşeşte cumva să mai învârtă ceva trafic de influenţă şi să adauge totuşi la avere; b) din patriotism. Corupţie sau patriotism, asta e dilema. Evident, nu vreau să-i nedreptăţesc pe cei care chiar trăiesc din salariu, dar tendinţa asta a oamenilor bogaţi care intră la vârful instituţiilor este totuşi vizibilă cu ochiul liber.

Laurenţiu Mironescu lucra ca secretar general al Ministerului de Interne. Secretarul gene