- plus New York-ul văzut pe fast-forward -
(Apărut în Dilema veche, nr. 292, 17 septembrie 2009)
Sconcsul, duşmanul omului
Într-o suburbie din Ottawa, în care fiecare casă are peluza şi grădina aproape identice cu ale vecinului şi în care liniştea străzii este întreruptă foarte rar de zgomotul vreunei maşini (cam la un sfert de oră), apariţia unui sconcs este de departe cel mai palpitant lucru. Ottawa este o combinaţie bizară de spaţiu urban cu grădină zoologică: marmotele invadează seara spaţiile verzi, ieşind din tufişuri, pe stradă mai trece, din cînd în cînd, agale, cîte-un curcan sălbatic, arborii din grădini sînt plini de veveriţe care se încaieră cu porumbeii. Armonia perfectă om-natură nu este tulburată decît de apariţia sconsului, inamicul public numărul 1.
Au existat cazuri de grupuri întregi de cetăţeni care au întîrziat dimineaţa la birou, pentru că sconsul le tăiase calea şi se pusese de-a curmezişul drumului lor către maşină. Şi, credeţi-mă, nu vrei să enervezi un sconcs, mai ales atunci cînd te pregăteşti să ajungi la vreo întîlnire! Am simţit-o cu nasul meu, prima dată într-o noapte pe la 3, cînd cel mai groaznic miros din lume a invadat aerul călduţ al nopţii. În cîteva minute, mirosul pătrunsese în toată casa, se insinuase chiar şi-n dulapuri, intrase bine-mersi în cămară, în garaj şi-n băi, ba chiar şi în blana cîinelui, care a început să latre şi să se tăvălească în iarbă, cuprins de isterie. Isteria s-a transformat a doua zi în depresie în toată regula, întrucît copiii care pînă atunci îl răsfăţaseră nu mai voiau să se joace cu el, din pricina mirosului insuportabil. Bietul animal suspina de mama focului şi-ţi rupea inima cu cea mai tristă privire canină pe care-am văzut-o vreodată. Iar sconcsului nici că-i păsa de chestia asta…
1000 de insule, monumente feministe, elani timizi
În Canada te simţi ca un fel d