Vizita în capitala Norvegiei în luna decembrie presupune experienţa interesantă a vieţii trăite la multe zeci de grade sub zero. Oraşul îngheaţă însă numai la suprafaţă. Sufletul îi rămâne cald şi prietenos.
Călătoria mea spre Oslo a început prin anul 1987. A plecat din banca mea de liceu, rămasă goală la o oră neimportantă, matematica sau fizica, nu mai ştiu. „Am primit o casetă nouă cu muzică. Trebuie să vezi ceva“, mi-a spus prietena mea Laura, singura posesoare de video din clasă.
Când butonul magic a fost apăsat, din aparatul video au năvălit tineri cu frizuri fanteziste şi haine fistichii, maşini vintage decapotabile, Coca-Cola, chitare, brăţări, piele, tricouri albe şi blugi sfâşiaţi. Aveau un chef de viaţă nebun care ne turna energie în vene, dar ne şi întrista un pic. Era acolo, pe ecran, o lume la care noi doar visam.
„Ăsta e! Începe!“ Într-o cafenea, o blondină cuminte răsfoieşte o revistă de benzi desenate. La un moment dat, schiţa prinde viaţă, iar eroul din revistă, motociclist, îi face fetei cu ochiul. Îi întinde mâna, ea se uită panicată în jur, dar, zâmbindu-i, necunoscutul o convinge: ea intră în poveste, direct în braţele lui. Dragostea la prima vedere spărsese bariera dintre realitate şi ficţiune, din ambele sensuri.
Când melodia s-a terminat, am ştiut că nimic nu va mai fi la fel. Doar „Thriller“-ul lui Michael Jackson ne mai impresionase aşa, deşi nu ne emoţionase. Dar acum tocmai urmăriserăm clipul care revoluţionase industria muzicală, arătând importanţa imaginii în impactul muzicii. Piesa aparţinea trupei norvegiene A-ha şi se numea „Take on Me“. Este acea melodie antrenantă, sunet al bucuriei pure, în care vocalistul duce refrenul de la notele cele mai joase la cele mai înalte.
Au trecut apoi 23 de ani. La un moment dat, parcă am visat. Se făcea că eram într-o sală de concerte nemaivăzută, înconjurată de o mulţi
