Turul Franţei a devenit un fel de farsă. E desuet. În vremea aeronavelor spaţiale, a avioanelor supersonice şi a bolizilor şoselelor, să te opinteşti 200 km pe zi în pedale, cu inscripţii comerciale pe spinare pare anacronic, stârnind compătimiri stropite cu melancolie. Agenţii publicitari pe două roţi străbat, ce-i drept, o ţară înfloritoare sub iscoditoare camere de luat vederi. Cei răsturnaţi în fotoliu, în faţa micului ecran, au compensaţia unor imagini superbe: castele filigranate, pajişti grase, câmpuri mănoase, drumuri civilizate.
Spectatorii ocazionali abia dacă agită o secundă eşarfe tricolore. Nu sunt muieri pe buza şanţului sau bărbaţi încremeniţi la o măsuţă de birt zoios, ca la noi, ci gospodari prosperi care salută sclavii încovoiaţi pe ghidon.
Am urmărit două etape. A 10-a şi a 11-a. Trase la indigo. Plutonul a permis câtorva aşa-zişi evadaţi să ia un avans de câteva minute, după care s-a aşternut pe urmele lor.
Cred că făcea parte din scenariu. Nicio rupere de ritm, nicio revoltă individuală, căci mari figuri, un Bobet Anquetil sau Mercks, de odinioară, nu mai există, iar Armstrong e uzat de vârstă şi de dopinguri. Ca un făcut, fugarii au fost ajunşi pe ultimii kilometri, diluându-li-se vitejia în mediocritatea generală.
Repet, spectacolul e depăşit. E ca şi cum într-o piscină unde costumul de baie seamănă cu o sfoară, ar apărea o babă în capot, zâmbind şagalnic de sub o umbreluţă.