Vă propunem o poveste, povestea adevărată a vieţii celui care a fost unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai literaturii române, dispărut cu mult înainte de vreme. Sora celui care a fost Nicolae Labiş, doamna Margareta Labiş, povesteşte în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional amintiri despre o copilărie, un om şi un poet cum altul n-a mai fost... Reproducem integral cuvintele Margaretei Labiş.

"Fratele meu, poetul Nicolae Labiş, ocupă un loc distinct în evoluţia poeziei româneşti, fiind considerat încă din timpul vieţii un talent autentic, o mare speranţă. S-a afirmat în peisajul literar de după 1950, în acel deceniu obsedant al proletcultismului, îndrăznind să spargă cu curaj dogmele timpului. Numit «copil-minune» al poeziei, «buzdugan al generaţiei sale», «cal alb călcând neiubirea-n picioare», Nicolae Labiş «a ars scurt şi orbitor, răscolind miresmele pământului».

Am avut norocul să ne naştem şi să copilărim într-un topos legendar, cu o natură «veşnic încântătoare». Satul natal, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia (Suceava), este un sat de munte cu casele răsfirate pe valea pârâului Suha Mare, cu oameni gospodari, păstrători ai vechilor obiceiuri.

Primii 14 ani a locuit într-o casă din curtea şcolii destinată familiei directorului, după normele timpului. În spatele casei, părinţii amenajaseră o grădină de zarzavaturi şi o livadă cu pomi fructiferi plantaţi de tata imediat după instalare. Un pârâiaş despărţea livada de runcul care se înălţa domol către pădurile străbătute de sălbăticiuni. De timpuriu, părinţii i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, dragostea pentru învăţătură şi, mai ales, pasiunea pentru lectură. Îi citeau seara poveşti şi poezii, inventând uneori tot felul de întâmplări ca să-l mulţumească. Atunci când avea aproape 3 ani, părinţii s-au gândit să-l pregătească pentru venirea mea pe lume. O surioară