Cînd eram elev, visam să găsesc dimineaţa clădirea liceului în ruine. Fumegînd, distrusă de un incendiu sau de o bombă. Măcar aşa, ca să nu mai existe, o vreme, locul pentru care tot trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap. Aceeaşi imagine explozivă (chiar mai violentă) o aveam însă şi despre clădirea CC-ului, a Ministerului de Interne sau despre sediul Securităţii. Flăcări şi ruine. Probabil că în mintea mea de atunci, autoritatea şcolară se identifica într-un fel cu cea opresivă a statului comunist. Am jubilat văzînd scena finală a filmului lui Antonioni, Zabriskie Point (cea în care protagonista îşi imaginează explozia repetată a casei ce simboliza o lume pe care ea n-o mai recunoaştea). Era exact ca visul meu. Tot aşa îmi închipuisem şi eu: zbang..., în văzduh cu toate băncile şi cărţile din liceu. Aveam profesori de toate felurile, unii pe care-i plăceam sau chiar îi admiram. (Nu de puţine ori însă, această admiraţie era depăşită de bucuria de a chiuli). O altă categorie era cea a profesorilor de care se rîdea. Veşnicii caraghioşi, inofensivi şi inutili. Fie că predau diagrama fier-carbon, fie că expuneau filozofia marxistă, nu erau sub nici o formă scutiţi de biletele hazlii agăţate de poala hainei ori de praful de cretă pe care noi îl presăram intenţionat în locurile de care ştiam că au obiceiul să se rezeme. Ţin minte chiar cum o profesoară a fost primită cu o substanţă specială împrăştiată pe scaunul de la catedră. Nişte mici cristale care au făcut zbang (chiar aşa: zbang!) arzîndu-i niţeluş fusta şi ce mai era pe acolo. Dacă spun că o cam merita nu exagerez cu nimic. Fapta m-a făcut puţin invidios. Eu însă oricum nu mă pricepeam la chimie, disciplină la care, de altfel, aveam o profesoară de-a dreptul sadică, făcînd parte dintr-o a treia categorie: aceea a dascălilor terorişti. Şi iarăşi, văzîndu-i purtarea, nu mă puteam împiedica să nu fac asocierea