Sa ne intoarcem, insa, spre revoltatii autentici, spre cei care mizeaza pe franchete, pe violenta verbala si pe totala lipsa de autocenzura. Acestia par a actiona mai curind ca si celulele Al Qaida, dispersate, fara a avea cunostinta unii de altii. Mai mult, chiar, unii nici nu mai au un scop final in revolta lor si practica „revolta de dragul revoltei“ – conteaza ca s-a putut striga „sistemul e corupt“, nu mai conteaza care sistem si in ce fel este el corupt. Privind in ansamblu, se poate observa la revoltati o tendinta de generalizare si folosirea pina la uzare a unor termeni abstracti precum „sistem“, „libertate“, in contexte in care acesti termeni zburda liberi in comunicare, fara a se reusi, insa, sa se puna punctul pe „i“. Acest fapt se datoreaza ideii revoltatilor ca schimbarea, insanatosirea, cum vreti sa-i spuneti, trebuie sa atinga in mod expres virful piramidei sociale: ea trebuie sa se petreaca inclusiv la toate nivelurile de conducere si administrare a tarii. Cu ochii mereu pe aceasta pretioasa tinta, revoltatii pierd din vedere contextul imediat, devenind inadaptati, pierzind pulsul social. Marea lor parte renunta la revolta inainte de a implini 30 de ani.
Revenind la artizanii noului look al societatii civile, trebuie remarcat ca acestia sint grupati in capitala, in jurul unor reviste, posturi de radio si ziare nationale. Astfel, ei detin, putem spune, o anumita putere in mediul informational. Au, deci, ocazia de a fi formatori de opinie. Ceea ce creeaza ei, insa, nu este un curent de opinie, ci o noua forma de revolta, „revolta institutionalizata“. Aceasta forma are o descriere destul de complicata: un discurs intins pe o gama larga de nuante, de la stilul cool la cel de academician, de la tonul gros, umflat si brusc al lui A. Gheorghe la eseul cu pretentii de analiza politica al lui M. Cartarescu. In esenta, aceasta revolta institutional