Multumesc celor 25 care ati catadicsit saptamana trecuta sa comentati un text in care am pus - dupa opt luni de la demisia mea din cele mai ametitoare culmi pe care un simplu credincios roman venit din clasa de subzistenta a comunismului romanesc si le-ar fi putut imagina - 100 % provocare si exasperare. Si un limbaj care nu m-a caracterizat niciodata.
Am mizat pe scoaterea din sarite a cititorilor mei. Era si usor. Am devenit o figura oarecum publica, fata de care ai deja o multime de ancore, dar si tot atatea harpoane de acrosare. De desfigurare si desfiintare. Am simtit harpoanele voastre, ale celor care ati ales - voit sau nevoit !? - sa imi raspundeti pe forum.
Mi-a iesit aceasta provocare riscanta. Si, sa spun drept, nu imi place ce a iesit. In general, cand vorbesc si argumentez, imi atrag mereu voci ale naibii de inteligente, care ma incanta cu forta lor de persuasiune. Voi ati fost destepti si iuti, ati vazut lucrurile pe sleau si v-ati exprimat cu o neasteptata bunacuviinta. Ori poate moderatorii site-ului au avut grija de asta. Le multumesc pe aceasta cale, daca au facut ca dialogul sa ramana civilizat.
Am gasit in aprecierile voastre referinte excelente de justa amendare, atat la nivelul discursului personal si public-politic, cat si la nivelul vietii cotidiene, politice sau nonpolitice din Romania.
Stiu foarte bine de unde am venit. Cine sunt si care imi sunt izvoarele. Sunt un oricare altul, nascut in zona Vrancei, crescut si educat intr-o familie destramata timpuriu. Am terminat un liceu, o facultate la stat, dupa *89. Si am poposit - dupa 17 ani de tranzitie - pentru aproape trei ani intr-o lume cu care nu am avut absolut deloc de-a face inainte. Sub nici o forma.
Am scris editorialul precedent intr-un mod voit dizgratios - dintr-un osuar al mintii mele recente. Am intrat acolo, in acel osuar
