Extraordinar de revelatoare și superb documentată, cartea “Eroi și victime” de Maria Bucur, publicata de Indiana University Press, analizează modul de folosire și abuzurile memoriei în România secolului douăzeci, înaintea, în timpul și după comunism. Mai mult decât atât, volumul demonstrează cât de legate au fost una de cealaltă experiențele totalitare din istoria acestei țări. Punând accentul pe probleme ce țin de comemorarea celor două războaie mondiale, Maria Bucur, care este titulara catedrei Hill de istorie est europeana în cadrul Universității Indiana, examinează relația dintre memorie, identitate, supraviețuire și căutarea recunoașterii experienței traumatice individuale.

Unul dintre cele mai vizibile efecte ale prăbușirii regimurilor comuniste a fost resurecția memoriei. În timp ce leninismul a fost în mod programatic un regim al amneziei, cu alte cuvinte, o dictatură mnemofobică, postcomunismul a fost dominat de o abundență impresionantă a mărturiilor, memoriilor, documentelor, de cele mai multe ori publicate fără a se ține cont de rigoarea științifică, de veracitatea și plauzibilitatea istorică a acestora. O asemenea situație face ca o serie de întrebări să fie extrem de actuale: Cum modelează memoria și memorializarea comunitățile politice? Există o modalitate prin care se poate crea o memorie europeană comună, mai ales una fundamentată pe o serie de probleme esențiale? Care este relația dintre memorie, comemorare și ritualuri controlate de stat? Care, când și de către cine sunt mobilizate resurse pentru a genera și consolida legitimitate, autoritate, prestigiu și influență? În ce context solidaritățile anamnestice (un termen propus de istoricul Dan Diner) pot asigura continuitatea de experiență între generația care a trăit o traumă și cea care doar a învățat despre aceasta? Cum putem evita cultivarea unor memorii care sunt bazate pe uitare