Nu i-am putea reproşa lui Nicolae Balotă, aşa cum ar fi fost poate de aşteptat, o anume monotonie, o reluare ameninţată de stereotipii a temei "amurgului zeilor culturii" (şi al zeilor în genere), a omului ajuns la un nihil total, la o "apocalipsă nihilistă". E la mijloc un laitmotiv al stării d-sale de spirit pe care izbuteşte a-l face de cele mai multe ori îndeajuns de interesant datorită meandrelor culturale prin care-l poartă, ca şi reverberaţiei lui în peisaje morale de-o remarcabilă particularizare. O personală participare la conştiinţa de vates al declinului epocal pe care o desluşeşte cu obstinaţie, alături de o sumă de conştiinţe înalte ale veacului pe care le comentează, este indenegabilă... Jenează însă, în volumul de care ne ocupăm, compus din texte scrise şi publicate înainte de 1989, unele semne ale autocenzurii. Oprit a-şi exprima întrutotul concepţia de homo religiosus, Nicolae Balotă îşi opreşte, din cînd în cînd, în chip voluntar, demonstraţia pentru a introduce cîte o notă de apropiere în raport cu ideologia oficială. Fără a se trăda prea mult, recurge la o "mediere", la un compromis între vederile d-sale intime şi cerinţele instanţelor diriguitoare. Rezultă hibrizi între spiritualitatea religioasă de fond şi doctrina marxist-leninistă, atee, propagandistică. Astfel Claudel, deşi se recunoaşte că e "spiritualist", se vede împins către polul opus, al materialismului fie şi poetizat: "Poate să pară stranie, dar e perfect explicabilă dorinţa acestui spiritualist de a atinge o inimă a mate-riei. În această privinţă poetul se aseamănă atît de mult cu Teilhard de Chardin, gînditorul foarte actual, fiu al aceleiaşi eclezii, care vedea şi el în materie elementul vital de care «nu putem suferi să fim despuiaţi»!". Un anume umanism agreabil "forurilor" ideologiei totalitare e de asemenea pus în scenă cu abilitate. Poetica lui Claudel e nu numai "dominată de