ON-LINE
Revin în cimitirul evreiesc de pe Calea Lipovei. Am acolo mai multe amintiri vechi, una dintre ele este bacoviană: mă rătăcisem, într-o amiază tîrzie de noiembrie, cu poetul-boschetar Ghiţă Pruncuţ, minunatul romantic, aed şi Minnesang, ca aceia de pe vremea ilustrului Frederic I de Barbarosa, pe la birturile din Cartierul Între vii sau prin Freidorf. Acolo, pe la te miri ce bodegă, vrăjea căruţaşii unguri cu poeme recitate cu ochi înturnaţi alcoolic spre cerul lui Dumnezeu, asemenea Terezei de Avilla. Eram prieteni îndeaproape atunci, în acele vremuri în care ne cutreierau, în plină orînduire socialistă, plăceri funerare sub ploi de toamnă. Şi cum zic, rătăceam pe la ţintirimul iudaic şi sugeam discret dintr-o sticlă cu două prune cărora li se zice „Doi ochi albaştri“. Alteori beam ceva şi mai şi, o grozăvenie de rachiu ce purta gloriosul nume „Te-am zărit printre morminte“. Licoarea boschetarilor din comunism. Mi-a fost drag să mă închipuiesc asemenea lor şi să beau din sticlă cu poetul Ghiţă printre pietre funerare. Atunci, în acea amiază întunecată de noiembrie ploios, a fost să fie o înmormîntare ebree, cu vreo cîteva persoane pierdute printre tuia, călătorind pe alei în dosul sicriului acoperit cu odăjdie neagră, şi noi ne ţineam asemenea cerşetorilor, nu departe de alaiul modest, bătrîn ca pietrele din jur. Sugeam din sticla de rachiu greţoasă şi trăiam cosmic. Între timp, poetul a murit de excese, aşa cum îi stă bine unui Minnesang.
Revăd acum imaginea: trec pe lîngă pioasa noastră beţie de extract bacovian cu arome de gutuie şi balegă de vacă tomnatece ale poemelor lui Fundoianu – bătrînul cantor, bătrînul rabin, bătrînii alaiului. Stăm sub tuia şi ascultăm rugăciunea cu vocale guturale de pe vremurile lui Elohim. Două pietre tombale atestă vechimile locului: le despart o sută şi cincisprezece ani, ce