Prima dată ne-am văzut în sătucul portughez Nazaré, acum trei ani.
Era toamnă, toamnă veselă, cu nisip mărunt, cu inflexiuni aurii; şi, din loc în loc pe plajă, băbuţe în rochii negre şi plase de sârmă, bine întinse, cu peşti mici puşi la uscat. Erai cuminte, liniştit, tăcut; şi valuri mici, ca o spumă de săpun, îţi tulburau din vreme în vreme suprafaţa limpede, verzuie.
Dar anul ăsta, într-o seară de mijloc de octombrie, în Gulpilhares, tot în Portugalia, m-ai băgat în sperieţi. Un zgomot asurzitor, o furtună cu tunete, un muget, o bolboroseală care nu se mai sfârşea; şi valuri multe, mari, înalte, o spumă nervoasă, continuă, învolburată, care nu lăsa să se mai vadă niciun centimetru de apă. Tu, oceanule, m-ai băgat în sperieţi la Gulpilhares! Părea că vii să ne înghiţi, iar eu n-aveam nicio încredere în garanţiile tale: cum să mă plimb pe potecuţa din scânduri de pe ţărm, când potecuţa era invadată pe jumătate de nisip şi urme de valuri se vedeau la mai puţin de un metru distanţă...? Şi tu urlai, trânteai, pufneai, iar eu râdeam, de groază, de uimire, de uimire şi de groază; râdeam cum râde un copil pe care îl aruncă tatăl lui în sus, iar el urlă şi râde ca să-şi acopere teama.
Câteva zile mai târziu, în Porto, în Foz do Douro (Foj du Duru, dacă vreţi să ştiti cum zic localnicii), acolo unde râul Douro se întâlneşte cu tine, aproape că ne-am împrietenit: eu am cules scoici mici, măcinate de atâtea lovituri, şi nu te-am mai băgat în seamă; pe tine, care te izbeai cu putere de farul acela care părea la capătul pământului. Şi scria clar pe un panou „Atenção" şi „Perigo", însă pescarilor de pe dig nu le păsa; deşi urme generoase de apă arătau că, da, trecuseşi şi pe-acolo; de curând chiar. Am vrut s-o iau la fugă de câteva ori, recunosc.
Peste alte nişte zile, după un prânz copios în Matosinhos, m-am apropiat din nou de tine. Plaja întinsă