Poti avea despre preotime o impresie buna sau rea, ii poti dezavua sau li te poti prosterna, dupa cum iti dicteaza cultura si umoarea, lecturile & temperamentul. Dar pina nu patrunzi in lumea lor cenusie, sumbra, crepusculara, pina nu te izbeste putoarea gurii lor, in care se mai altereaza fibre de pastrama ori resturi de miel si floteaza nestingherit cite un damf de busuioaca, pina nu-ti intra in plamini naduseala clocotitoare a subsuorilor clericale, toate aceste atitudini si elanuri ramin fatalmente in sfera literaturii, sint reactii asa-zicind estetice, inofensive septic. Abia cind pasesti dincolo de linia demarcatoare, din realitatea cu laptop si carti plodite vraf in jur, cad rind pe rind mitologia, folclorul, calapoadele idilice; se topesc instantaneu, precum zaharul in uncrop, cliseele si se sfarma gratioasele prejudecati. Sutanele ascund trupuri pacatoase si fetide, iar potcapul drapeaza fie (de regula) golul ideilor, fie forma lor pervertita, in orice caz, disolutia mentalului din subterana liturghiei. Poezia ecleziasticului este, de fapt, o proza terna, arida, cu personaje ghidate visceral. Am avut aceasta revelatie miercurea trecuta, in padurea Costulenilor, pe locul unde, acum un sfert de veac, cind Gorbaciov mai era atotputernic si „Pravda" inca nu primise in coloanele sale fatidicele pentru regim notiuni de glasnost si perestroika, puteai vedea zbenguindu-se prin iarba grasa pionieri si octombrei, printre care, probabil, ma bate chiar in clipa asta gindul, si parintele Anatolie, parohul bisericii din localitate, proprietar al celor trei hectare de rai comunist, susceptibil actualmente sa devina manastire de maici. Aici, in tril de pasari si fosnet languros de frunze, la o agapa care numai frateasca n-a izbutit sa fie, s-a mai jucat un episod din drama Mitropoliei Basarabiei. Drama sau, de-a dreptul, tragedie, Patriarhia (Romana!) trebuie ca stie mai bi