Scrisul este un pariu cu propria inertie (sau impotriva ei, mai exact) si il practici ca pe o competitie cu alteritatea ta: el are o miza sociala (orice am scrie, comunicam, in fond), dar un punct de plecare prin excelenta psihanalizabil. Scriu in mare graba si cam anevoie, pentru ca am o temperatura urita si, daca deschid aceasta paranteza - care poate deranja destula lume prin caracterul ei cam intim (bine, clinic!) -, e fiindca mi-am cautat de curind prin jurnalele anilor trecuti si am dat de un fragment in care comentam o marturisire a lui Codrin Liviu Cutitaru. O marturisire care ar fi putut, la o adica, sa cada in cabotinism, dar care si-a pastrat, totusi, prospetimea si firescul puseului de moment, marturisire care are exact tonul uzual al unei discutii intre prieteni. Cei care scriu stiu ce greu e sa pastrezi un ton rezonabil atunci cind vine vorba de lucruri personale, de zone care tin de fieful tau particular: la riscul cabotinismului se adauga, fatal, pericolul grandilocventei si efectul este, de regula, diametral opus celui scontat. Iata despre ce era vorba, dupa care fac cuvenita plecaciune inferentei spre a trece la subiect: „Am scris frenetic acasa, la Universitate, in biblioteca, pe volanul masinii, in tren, in avion, dimineata, dupa-amiaza, seara, noaptea, vesel, trist, relaxat, angoasat, optimist, sceptic, sanatos, bolnav, de mina, direct pe computer, pe foaie velina, dictando, albastra, alba, roz, ingalbenita, cu pixul, cu creionul, cu stiloul, flamind, satul, obosit, odihnit, in zile de lucru, de sarbatori, in momente de criza sau echilibru, pe parcursul unor esecuri ori victorii, adica - asa cum stim ca se zice - la bine si la rau. Pot explica, fara probleme, cum am scris, cit am scris, despre ce am scris si unde am scris. Mai greu mi-ar fi sa spun de ce am facut-o (si o fac in continuare) cu atita consecventa". N-as putea raspunde prea limpede n