Caragiale şi Minulescu

Deşi d-sa e supărat pe noi, cum remarcam de curînd într-un articol, în ce ne priveşte, îl citim pe dl Alexandru George întotdeauna cu plăcere şi folos, mai cu seamă în părţile literare. Iată, de exemplu, în Luceafărul din 25 aprilie, ne delectează cu un admirabil text intitulat Reprezentanţii unei lumi, în care, pornind de la Caragiale şi trecînd prin Minulescu spre a ajunge la Muşatescu, dl George scrie: "...Dacă nu venea cel de al II-lea Război Mondial, cu urmările sale dezastruoase pentru noi, românii, dar şi cu anii premergători care au tulburat totul, lumea noastră caragialian-minulesciană ar fi devenit şi tudor-muşatesciană, trecînd în beatitudinea unei nevinovăţii cu alte nuanţe, sau poate mai pură[...]. Adevărata scenă a împăcării, reintegrării şi păcii nu se găseşte în Caragiale (cum spusese N. Steinhardt, referindu-se la finalul Scrisorii pierdute - nota Cronicarului) şi nici în discordantele soluţii ale lui Minulescu, ci în finalul apoteotic al piesei lui Muşatescu Titanic-vals, în care persoane angelice şi puşlamale, vînători de zestre şi mame denaturate, ambiţioase vulgare şi suflete resemnate se împacă sub semnul unui har, nu al unor eforturi sau combinaţii, şi care le-a venit din cer, sub forma bunăvoinţei Providenţei". Superb! În treacăt fie spus, deşi nu le-a trecut prin minte nici lui Zarifopol, nici lui Ralea, ideea înrudirii dintre Minulescu şi Caragiale a dezvoltat-o G. Călinescu în Istorie, unde a văzut în Minulescu pe Mitică, pe Lache, pe Eleutheriu Popescu şi pe ceilalţi în ipostază lirică.

Grigurcu la aniversară

Notabil gestul CONVORBIRILOR LITERARE (aprilie) de la Iaşi de a acorda cîteva pagini poetului şi criticului Gh. Grigurcu (n. 16 aprilie 1936). Cassian Maria Spiridon îi schiţează un portret amplu şi înţelegător, iar Adrian Dinu Rachieru se ocupă de critica de poezie a lui G