Dorinta responsabilizarii celuilalt vizavi de insuccesul personal traieste subliminal in natura noastra, manifestindu-se pe parcursul starilor-limita. Cred ca politica nationala si internationala din ultimii saisprezece ani functioneaza la romani ca un argument suprem al amintitului paradox. Nu demult cineva m-a rugat sa-l prezint unui cunoscut profesor universitar si reprezentant al elitei intelectuale romanesti, despre care aflase ca urma sa vina fugitiv in urbea noastra si pe care eu avusesem onoarea sa-l intilnesc in trecut. Dincolo de valoarea sa culturala, mai tinarul coleg vedea legatura cu respectivul monstru sacru prin grila implicatiilor sociale. El se pregatea sa debuteze in sistemul academic national si dorea sa o faca temeinic. Spera ca profesorul sa accepte sa fie membru in comisia doctoratului sau (apropiat), conferindu-i astfel autoritate si importanta. Am fost de acord sa-l ajut, punind o singura conditie. Am sfatuit pe tinar ca, inainte de a fi introdus maestrului, sa participe la intilnirea universitara - pentru care, de altfel, cel din urma venise la Iasi - si sa incerce sa ia chiar cuvintul. Si-ar fi pus in evidenta astfel calitatile, gindeam eu, remarcindu-se prin forte proprii in fata intelectualului amintit. Prezentarile ulterioare deveneau, prin urmare, doar o formalitate, scutindu-ma de jena recomandarii fortate si artificiale, oarecum inerenta in circumstantele de acest tip. Colegul a acceptat, tragind aer mult in piept, ca in anticiparea unei mari confruntari. A aparut in sala arhiplina, conform intelegerii, si a urmarit plin de atentie discursul (placut) al profesorului. S-a inscris primul la cuvint, aproape inainte ca moderatorul seminarului sa-l poata numi. Vorbea patetic, usor deranjant pentru cei obisnuiti cu desfasurarea riguroasa a acestor intilniri. Se departa de tema dezbaterii, deviind neasteptat spre glorificarea improvizata, ex