Unele cărţi poliţiste îţi bagă frica în oase. Multe scene terifiante, asasini care sugrumă, înjunghie sau trag cu pistolul. Alte naraţiuni de suspans sunt mai prietenoase şi îţi pun doar la lucru „micile celule cenuşii". Puţine sunt însă pur şi simplu încântătoare. Printre acestea - romanul „Plăcinta e dulce la sfârşit", de Alan Bradley.
Şi pe bună dreptate. Cum să nu te farmece o poveste cu o eroină de 11 ani, isteaţă foc, capabilă să se descurce în împrejurările cele mai dramatice în care nimereşte, cu voie sau fără voie? Iar unul dintre meritele scriitorului este acela
de a o face întru totul credibilă. Nici o clipă raţionamentele şi acţiunile ei nu par scoase ca din pălăria unui scamator de la circ.
Flavia de Luce este în primul rând pasionată de chimie. Cunoaşte activitatea unor savanţi de renume, ştie ce rezultă din combinarea unor elemente. În laboratorul de la conacul Buckshaw, reşedinţa familiei sale, printre retorte, lămpi Bunsen, eprubete, ea oficiază ca o mică vrăjitoare. Câteodată, creează diverse substanţe dintr-un interes pur ştiinţific. Alteori, prepară licori pentru a pune la cale scandaloase farse copilăreşti. E specialistă chiar şi în otrăvuri cu efect mortal instantaneu. Evident, nu vrea să omoare pe nimeni cu ele. Citeşte pasionată lucrări care pe alţii i-ar plictisi.
Nu întotdeauna experienţele îi sunt încununate de succes. Dar cunoştinţele pe care le posedă o ajută, în unele cazuri, să scape din încercări care ar fi devastatoare pentru un ignorant.
Modul ei dezinvolt, chiar trăsnit, de a se purta aduce aminte de Tom Sawyer sau de puştiul teribil din „Răscumpărarea căpeteniei Pieilor Roşii" a lui O'Henry. Spiritul său neliniştit şi iscoditor o transformă într-un veritabil detectiv în urma unei crime comise la conac. În aparenţă, victima descoperită într-un strat de castraveţi din grădină nu are