6 decembrie. Milano. Frig. Rezist o vreme pe străzi, prizonieră a frumosului. Mi se pare că sînt pe altă lume. În jur, numai eleganţă şi rafinament. Femeile merg grăbite învăluite în blănuri spectaculoase, bărbaţii radiază de prospeţime şi bun gust. Cu greu îmi iau ochii de la acest spectacol fără sfîrşit şi rămîn captivă la acela al vitrinelor. Niciunde nu am văzut atîta voluptate a inventivităţii, a armoniei de idei şi de cromatică, de conţinut într-un mesaj ce nu are cum să te lase indiferent.

Fiecare vitrină cu scenografia ei. Străbătute în suită, par decupaje şi colaje pe care le poţi ordona pe o anumită temă. Multă provocare a ochiului şi a minţii. Multă senzualitate. Mii de definiţii pentru estetica frumosului. O rochie de tafta roşie ca sîngele proaspăt stă agăţată deasupra unui covor de ardei mici, contaminaţi de acelaşi roşu. Roşesc, de atîta frig, probabil, şi mă opresc într-un mic anticariat. M-am simţit în sufrageria proprietăresei. Caut cărţi despre Strehler, despre Faustul lui. Simt că sînt urmărită discret de la măsuţa ei cochetă. Ascultă Mozart. Îmi dă pagini xeroxate despre spectacolele lui Strehler şi regretă că nu are ce mă interesează. Mă întreabă dacă am venit pentru deschiderea stagiunii la Scala. „Se poate spune şi aşa...”, şoptesc complice. Îi place. Scormonind mica avere a doamnei, micul depozit de cărţi, documente, imagini, afişe, privirea îmi pică pe o fotografie alb-negru cu Maia Pliseţkaia. Halucinant. Nu mă pot desprinde. Ceva din tensiunea corpului ei, din arcul acela întins într-un fel numai de ea ştiut se duce în mîini, în muşchii picioarelor şi se opreşte în expresia ochilor. Îmi simt lacrimile străduindu-se să nu coboare pe obraji. Cîtă perfecţiune..., îl simt pe cel de sus mai aproape. Şi ies în stradă, amestecîndu-mi paşii cu ai celorlalţi.

Mă aşez într-o cafenea şi citesc. Ca toţi din jur. Aici mă simt apărat