Doliul naţional este o formă exagerată, o suprareacţie, menită să acopere, pompos, culpa indiferenţei genuine, a imaginii de premier bastchetbalist nederanjat de un aparat guvernamental inert.

Să ne întrebăm, principial: de la ce număr de morţi, accidentaţi, nenorociţi pe viaţă, Guvernul ar fi îndreptăţit să declare doliul naţional? 10 decese este prea puţin? 15 reprezintă un număr apropiat de imaginea de doliu? Sau de carnagii cu mai mult de 20 de victime credeţi că trebuie să ne exprimăm condoleanţele naţionale? În urmă cu câţiva ani, 20 de decese pe zi, în accidentele de pe străzile româneşti, era un număr frecvent. Toată această aritmetică sinistră, dar importantă ca exerciţiu, ne relevă imaginarul cantitativ, insipid şi nonvaloric al omologării tragediilor la capitolul „naţionale”, fără să aibă nici o conotaţie de acest tip. Doar fiindcă avem posibilitatea să trăim operaţiunile de salvare, în timp real, la cote de maxime audienţe TV, faptul omologhează tragedia la statutul „naţional”?

Doliul, tragedia sunt ale familiilor implicate. L-am conştientizat prin media, dar cum a ajuns să cuprindă întreg poporul? Excursioniştii morţi în Muntenegru se aflau într-o vacanţă particulară, în timpul liber, transportaţi cu o firmă privată, nu aveau vreo misiune oficială sau neoficială încredinţată de statul român. Nu am auzit ca măcar jumătate dintre ei să fi fost foşti premieri, preşedinţi plecaţi să onoreze momente cumplite ale istoriei naţionale, cum a fost tragedia din 2010 cu avionul preşedintelui polonez Lech Kaczynski.

Din fericire, nu a pierit o elită profesională care lasă un loc gol, de nerecuperat, grevând pe ani încolo evoluţia societăţii româneşti. Din fericire, nu au fost simboluri civice, voci reprezentative, nu a fost un autobuz cu personalităţi ale artelor, o picătură din crema culturală care ar face cinste numelui „român” pe lumea asta. Să