Poate un partid încropit de curând, din material vechi şi un petec nou, lipsit de vlagă, dar plin de ifose şi condus de cineva pe nume Tomac să facă, vreodată, valuri în viaţa politică? Experimentele care l-au precedat arată că nu. Partidul Mişcarea Populară (PMP), căci despre el este vorba, are, la prima vedere, toate datele pentru a repeta istoria PIN sau, în cel mai bun caz, pe cea a UNPR, adică să se înece ori să reziste doar agăţat de alţii, propriile-i membre fiind prea slabe pentru înot. Electoratul însuşi nu mai este dispus să acorde o şansă fiecărui nou venit, ci preferă formaţiunile deja verificate, mari şi puternice. Aşa se face că, din 2004, scena parlamentară s-a stabilizat: n-a mai urcat-o, cu o singură excepţie (PP-DD), niciun nume nou şi au părăsit-o primadonele stridente, ca PRM. În 2012, ea s-a împărţit între USL, ARD, PP-DD şi UDMR, dar, până la viitorul scrutin, cel puţin unul dintre protagonişti este posibil să dispară.

Foarte probabil, peste trei ani, alegătorii îi vor spune adio PP-ului lui Dan Diaconescu, iar Vasile Blaga cu ce mai rămâne din PD-L are toate şansele să-l urmeze. Golul astfel creat în zona opoziţiei va trebui însă umplut şi PMP, care se formează prin canibalizarea fostul partid de guvernământ, are deschisă calea să-l înlocuiască, în mod natural. Spre deosebire de „tinerele speranţe” ale alegerilor trecute, care piereau strivite în lupta cu principalele forţe politice, Mişcarea Populară îşi pregăteşte, aşadar, dinainte locul, demolând, recuperând şi aruncând molozol, efortul fiind, mai ales, preelectoral. Ca să ajungă însă acolo unde vrea creatorul Traian Băsescu, adică la egalitate cu PSD, noul partid prezidenţial mai are de depăşit două obstacole mari: să găsească un mesaj politic şi electoral de impact, precum şi un lider cu priză la mase. Până acum, deşi e populat de intelectuali, PMP emite generalităţi, uşor inco