Cel de-al doilea roman tradus în română al tînărului scriitor portughez José Luís Peixoto – Cimitirul de piane (2006) – confirmă originalitatea acestui autor şi forţa de seducţie a cărţilor sale, care ating nivelul excelenţei. Încă din romanul Nici o privire, scrisul intens al lui Peixoto se dezvăluia irezistibil prin amestecul de frumuseţe ademenitoare şi de tristeţe copleşitor-fatală, de tandreţe şi violenţă, de poezie şi de viziune realist-profundă asupra vieţii. José Luís PEIXOTO, Cimitirul de piane, Traducere din limba portugheză de Clarisa Lima, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 286 p. Aceste trăsături sînt revelate de noul roman (tradus, ca şi primul, de Clarisa Lima) drept constante ale universului peixotian, un univers cu potenţial empatic uimitor, graţie şi imaginilor concentrate în care Peixoto îşi îmbracă ideile. Aceste imagini, potenţate de intervenţiile poetice, cu care scriitorul recompune în Cimitirul de piane viaţa unei familii străbătînd mai multe generaţii (de-a lungul cărora taţii şi fiii apar legaţi implacabil prin fire ce pătrund atît prin viaţă, cît şi prin moarte), sînt extrem de expresive, fluide, dar şi complexe, cititorul fiind solicitat, încîntat, uluit, dar şi înspăimîntat. Căci, la un moment dat, sperie asemănarea absolută a expresiei lui Peixoto cu viaţa. Emoţiile răspund în acelaşi fel în care o fac în viaţa adevărată. În Cimitirul de piane, autorul renunţă la elementele miraculoase ale basmului, care în Nici o privire se insinuau implacabil în viaţa cotidiană a oamenilor, pentru a privilegia nivelul realist al existenţei, dar şi aici transcendenţa, deşi mai discretă, însoţeşte din umbră contingenţa, astfel încît dimensiunea fantastică fascinează prin continua evadare dintr-un familiar „aici şi acum“. Plecînd de la întîmplarea concretă a morţii maratonistului Francisco Làzaro, Peixoto se joacă magistral cu timpul şi cu linia fragilă