Constantin Bălăceanu-Stolnici (89 de ani) îşi aminteşte momentele frumoase ale copilăriei sale petrecute într-o familie de boieri. Despre perioada de după instaurarea comunismului, profesorul vorbeşte mai puţin, păstrând un mic mister şi mai puţine regrete.
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici nu a fost niciodată cel mai iubit dintre pământeni. Totuşi, este un nobil veritabil, chiar dacă această titulatură pare astăzi un simplu formalism, căci se referă mai mult la o demnitate moştenită, decât la o virtute câştigată. Oricum, universul său a fost parcă mereu în contrapunct cu grijile românilor de rând, şi poate că e normal să fi fost aşa, căci lumea boierilor şi cea a plebei îşi intersectează arareori rânduiala. Amintirile sale, unele sincere, altele voit enigmatice, trebuie însă citite cu atenţie, trebuie aşezate cu prudenţă în contextul social al unor epoci trecute. Şi abia apoi judecate.
„Weekend Adevărul“: Domnule profesor,acum priveşte un boier din interbelic agitaţia electorală din prezent, comparând-o cu cea din vremea de dinainte de război?
Constantin Bălăceanu-Stolnici: La fel era şi atunci. Presă, campanii electorale, dar lipsea ceva: televiziunea. Nu ştiţi ce diferenţă este. Radioul exista, dar n-avea impact. Ţăranii n-aveau contact cu viaţa politică decât prin oamenii care veneau acolo. Mulţi dintre cei de la Stolnici erau angajaţi ai Căilor Ferate, plecau dimineaţa şi se întorceau seara şi, deşi intrau în contact cu mediul urban, viaţa politică se desfăşura pentru ei în vatra satului. Veneau liberalii, pe urmă ţărăniştii şi discutau cu ţăranii. Aşa se făcea propaganda. Era mai aproape de oameni şi era întotdeauna interactiv. Nu ştiu cum era în alte comune mai mici şi mai pierdute prin munţi, dar în Stolnici era o cultură sănătoasă. Mai ales că tata le-a făcut şcoli.
Gradul de alfabetizare era, totuşi, redus la