Ii explic curatorului ca e vorba despre o cocoasa a unei sinusoide bizare. De un vitalism „pe invers". Care, in unele cazuri (cert, inzestrate prin exceptie si har!), se abate sever de la regula vârstei. Imi aratase mai devreme doua tablouri ale artistului, realizate cu mai bine de doua decenii in urma. Mai palide. Mai scortoase. Mai inchise la culoarea sufletului. Mai morocanoase (vorbind pe „gura camasii", cum se zice in Oltenia, prin articularea intr-o semantica fabuloasa, pierduta definitiv in zarile aflate dincolo de estetic, despre oamenii ciufuti, suparati!). Si chiar asa si este. Evidenta e mai mult decât peremptorie.
Tablourile cele mai recente ale lui Virgiliu Parghel* dezvaluie un vitalism inversunat, ca o otareala zdrumpesa impotriva timpului. Plesnesc de sanatatea celor 55 de ani, impliniti, culmea, de „Ziua Tineretului". Pur si simplu, daca ar fi sa-l pastisam timid si respectuos pe Arghezi, pânzele lui au ramas bortoase. Cu pasta. O nebunie de ocruri, de oranjuri, de verde vegetal gâlgâind de vlaga. Un dezmat al albastrului zapacit pe cele mai furise nuante. O cabala a unei policromii mangaiate cu prezumtiozitatea unui sustinator al idealului ahillinic (cu calcâiul sau vulnerabil, cu tot!). Lupta mirmidonului cu un Hector imaginar, relocata din ochii aposi ai lui Homer, in limpezimea vietii. Un adevarat ospat pantagruelic pentru retina ce se târaste vesnic famelica prin lume. O apostazie in contra greselilor (si a gresitilor!) lui Dumnezeu, care, nici El, sa fie clar, n-a fost perfect. Bref, o revolutie impotriva cerului senil (sic!), care, pâna la urma, ne va inghiti pe toti.
Are Parghel, acolo, un autoportret foarte jucaus. Aproape neserios. Un fel de sprintareala agresiv-ludica, un avertizor care ne face sa fim atenti, in continuare, la celelalte tablouri. Si sa le privim mai indeaproape. La prima ochire, pare ca est