Urmăresc an de an, cu un amestec de fascinaţie şi stupoare, frenezia din media autohtonă despre nevoia unui Nobel românesc pentru literatură. Mulţi sînt de părere că ar trebui să promovăm mai bine imaginea României, că oricum „va să ne vină şi nouă rîndul“ în marele concert al ţărilor înnobilate cu supremul trofeu. Drept pentru care e musai să „accesăm“ şi noi niscai reţete de succes, doar-doar! Ceea ce ignoră însă numeroşii noştri comentatori animaţi de cele mai patriotice intenţii... anexioniste, uneori cu iz propagandistic, este că Nobelul literar nu se (mai) acordă pentru literatura unei ţări şi în nici un caz pentru flatarea orgoliului naţional. Ba el se acordă, în ultima vreme, mai ales pe criterii postnaţionale şi antiestablishment, ca expresie literară a „noului umanism global“. Incomozi sau antipatici pentru publicul larg, cîştigătorii par aleşi spre a preîntîmpina dezlănţuirea encomiasticii localiste (ca la victoriile echipei reprezentative de fotbal), iar premierea lor vizează susţinerea unui anumit model de „scriitor-cetăţean“ şi de intelectual critic, relativ marginal, dar prezent şi vizibil, explorator asiduu al memoriei şi istoriei „umiliţilor şi ofensaţilor vieţii“. Scriitorul-conştiinţă de veghe, neliniştit, angajat în favoarea libertăţii şi a emancipării democratice, nu adeptul abstras al artei pentru artă.

O analiză a listei de laureaţi din ultimele decenii ar scoate în evidenţă nu doar noile criterii ale juriului Premiului Nobel pentru Literatură, ci şi noul statut al literaturii în era globalizării democratice. Printre aspectele benefice: deplasarea dinspre eurocentrismul/occidentalocentrismul primelor şase-şapte decenii spre „globalismul“ multi-culti al ultimelor două. Reversul medaliei: scăderea ponderii „marilor scriitori“ (greu de distins, de la un punct încolo, de scriitorii-vedetă...) şi creşterea ponderii acordate criteri