Când alizeele din sudul Oceanului Pacific slăbesc în intensitate sau încetează să mai bată, împiedicând apele reci, bogate în substanţe nutritive să se deplaseze de la adâncimi moderate pentru "a înlocui" apa călduţă de la suprafaţă, atunci avem de-a face cu aşa-numitul El Nino, care în limbaj de specialitate poartă denumirea de "Oscilaţia Sudică El Nino" (ENSO).
În absenţa apelor bogate în substanţe nutritive (denumite ştiinţific "plancton"), cu care se hrăneşte o parte din fauna marină, numeroase specii devin ameninţate cu dispariţia, de aici rezultând, inevitabil, un periculos dezechilibru în ecosistem. El Nino produce o serie de fenomene ciudate, între care creşterea neobişnuită a precipitaţiilor în Emisfera Nordică, inundaţii catastrofale în America de Sud, incendii în pădurile din Australia şi Indonezia etc. Oamenii de ştiinţă au observat că fenomenul se produce o dată la trei sau opt ani, de regulă în perioada Crăciunului. Cercetătorii susţin că este prea devreme să spună dacă începutul lui 2010 va fi marcat de efectele atipice ale lui El Nino, deşi, conform estimărilor, iarna dintre 2009 şi 2010 a fost considerată ca făcând parte din "sezonul El Nino".
Cu ajutorul datelor primite de la satelitul Jason-2, experţii Agenţiei Spaţiale Americane (NASA) au constatat că alizeele (vânturi regulate care suflă tot timpul anului în Emisfera Sudică de la sud-est spre nord-vest şi în Emisfera Nordică de la nord-est spre sud-vest) din Pacificul central şi de vest au slăbit în intensitate la sfârşitul lui ianuarie 2010 şi începutul lui februarie. Acest proces a declanşat apariţia unui val de apă caldă (cunoscută sub denumirea de "valul Kelvin") care se deplasează înspre partea de est a oceanului. Fenomene similare, dar la intensităţi mult mai mici, au apărut şi anul trecut în luna iunie, ele fiind atribuite atunci lui El Nino.